Recunostinta floare rara

     S-a nascut cu dorul in glas, intr-o zona in care doina se invata ca a doua limba. Cantecele sale, izvorate din profunzumile unui suflet incarcerat in propria-i singuratate, rascolesc alte suflete, pierdute la randul lor in propriile lor patimi. Si temeri. Si emotii. Si amintiri.

S-a nascut intr-o zona in care pruncul invata mai intai a hori si apoi primele cuvinte. De aceeasi soarta privilegiata a avut parte si el pentru ca:  “Cine mosteneste glasul, horeste si cine nu mosteneste, nu poate hori. Nu poate invata sa horeasca. Lucrul acesta nu se invata, se mosteneste ca limba materna. Ori horesti, ori nu horesti”.

     Fiecare sunet, fiecare nota pe care o interpreteaza, face parte dintr-un ritual de veacuri  care, chiar daca nu-i este familiar ascultatorului, cu siguranta, subliminal, il recunoaste.

     Desi a  studiat fagotul la Academia Gheorghe Dima din Cluj şi ulterior a devenit Doctor in Muzica si Profesor de Etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti, este mandru ca este absolventul unui institut de folclor care se numeste Tara Lapusului. Cărţile mele au fost oamenii, în fiecare om am citit câte ceva. Concertele sale sunt o adevãratã revelaţie , fiind concepute ca un tablou ce prezintă etapele vieţii omului, cu rânduielile sale, cu trecerile sale: naşterea (reprezentată prin cântecul de leagăn), cătănia (prin cântecul de cătănie, ca şi prin cântece vechi ce erau interpretate pe diferite fronturi de război), nunta (cântece din ceremonialul de nuntă cum ar fi horea miresii), bătrâneţea, moartea („Mioriţa”, bocetul), precum şi viaţa spirituală legată de sărbători (cum ar fi de pildă corinzile). Redutabil interpret al acestor unice hori cu rezonanţe ancestrale, este şi un desăvârşit cunoscător al instrumentelor tradiţionale cum ar fi fluierul, cavalul, tilinca, toaca.

     În 1999 a reprezentat România la festivalul Smithsonian’s Folk Live de la Washington iar în 2001 a publicat cartea Obârşii. Muzica sa asigurã coloana sonorã a filmului The Pharaon, regia Sinisa Dragin dar şi a dramei istoriece despre Regina Maria Stuart a Scoţiei: Gunpowder, Treason & Plot, o productie BBC. A trãit la stânã, în şatrã şi a colindat ţara pentru a descoperi folclorul autentic, prezentat în numeroase emisiuni de radio dar şi în seria de televiziune La portile ceriului, difuzatã pe TVR Cultural  pentru  care primeşte în 2007 cel mai important premiu din presa românească – MARELE PREMIU  al A.P.T.R. – precum si numeroase premii naţionale şi internaţionale. Anul acesta a devenit Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

     Cand e la oras se imbraca traditional. Cand e la sat fuge in padure ca sa poata hori in liniste. „Ce este cântatul?… Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu” mãrturisea despre propria sa vocaţie.

     Grigore Lese, sau Grigore a li Ion Opris, asa cum il stiu satenii din Stoiceni, satul sau natal, va poposi, cu cantec si lumina, sambata 17 decembrie, in prag de Sarbatori, in studioul emisiunii Din Arhiva TVR, difuzata de la ora 16.00 pe TVR3, pentru a le impartasi cate ceva din frumusetea Tarii Lapusului.

Fãrâme de viaţã şi artã cu… Ileana Stana Ionescu

       Măsoară timpul trecut cu unităţile de măsură ale prezentului, deoarece chiar şi astăzi, la atâţia ani de la debut pe scenă, se consumă marea ardere a sufletului său. Rolurilor trecute li se adaugă cele viitoare, îmbogăţindu-i biografia cuprinzătoare. Bucuria trăită de un artist pentru succese şi aplauze nu se poate explica foarte limpede, pentru că este adesea suma prea multor stări care cuprind şi taie din fiinţa sa. Una dintre cele mai dăruite actriţe ale teatrului românesc, Ileana Stana Ionescu este prezenta sâmbãtã, 10 decembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3 în studioul emisiunii Din arhiva TVR, pentru a oferi, cu mãrinimie, câte ceva din pofta de viaţã pe care o emanã prin fiecare por al fiinţei sale.

        A venit pe lume într-o zi importantă, Ziua Crucii. Poate de aici crezul deplin într-un Dumnezeu al tutu­ror oamenilor, care a ajutat-o sã-şi împlineascã visele. Atât cele profesionale, cât şi cele legate de viaţa de familie. Pentru domnia sa, viaţa a fost „un lung şir de întâmplări”. Şi-a dorit să devină jurnalist, dar descendenţa „nesănătoasă” a împiedicat-o. Numai întâmplarea a făcut să ajungă actriţă, deşi nu avea nicio pregătire în domeniu. Însă talentul i-a garantat o carieră de aproape şase decenii şi un loc sigur în „loja” marilor actori români.

         După terminarea liceului teore­tic debutează ca actriţă în 1955, la 19 ani, la Teatrul de Stat din Reşiţa, în „Şcoala femeilor” de Molière. În anul 1959 se transferă la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Din anul 1965 a devenit actriţă la Teatrul Naţional Bucureşti. De altfel, din 2002 este şi societar de onoare al acestui aşezământ cultural.

          Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni că orice apariţie a domniei sale, tonifică, fortifică, emanã energie pozitivã. Experienţele rolurilor sale au fost fericite pentru noi, spectatorii, şi ne-au învăţat să preţuim fiecare clipă şi, la fel cum spune marea actriţă, „de la o vârstă înainte devine un dar de la Dumnezeu”. A avut numeroase roluri în teatru: „Idiotul”, „Gaiţele”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „O batistă în Dunăre” dar şi in film:„Eu, tu şi Ovidiu”, „Merii sălbatici”, „Păcală”, „Secretul lui Bachus”. A avut parte de o familie care i-a înţeles pasiunea pentru teatru, iar soarta a fost îngăduitoare, i-a scos în cale la momentul oportun omul potrivit, cu care a evoluat. Au evoluat împreunã, s-au susţinut de mai mult de cinci decenii în profesie şi mai ales acasă.

          „Am devenit cu timpul o singură fiinţă. Împărtăşim aceleaşi visuri, aceleaşi bucurii şi emoţii. Dacă ai bucurii în viaţă, dar n-ai cu cine să le împarţi, degeaba.” Fiecare întâlnire cu publicul îi dă curaj şi convingerea că există mereu motive de optimism. Ştie din experienţă cum şi mai ales când un spectator gustă spectacolul. Ajutată de voioşia sa explozivă, temperament şi farmec, Ileana Stana Ionescu dinamizează de multă vreme milioane de spectatori.

 

 

 

 

Tango retoric

          „Îl  iubesc pe Dumnezeu şi nu privesc niciodatã cu urã spre cer ! comenteazã Vasile Şeicaru, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 3 decembrie, pe TVR 3 de la ora 16.00, motto-ul care îi guverneazã viaţa.

           Considerat de public un trubadur care a încãlzit inimile prin ritmurile sale, Vasile Şeicaru ne-a fãcut sã visãm la frumuseţe, la speranţã, la lucrurile bune ale vieţii, prin cântecele sale încãrcate de sensibilitate.

          S-a nãscut pe 10 iulie, în comuna Oancea, judeţul Galaţi. Este absolvent al Facultãţii de Educaţie Fizicã din cadrul Universitãţii „Dunarea de Jos” din Galaţi având specializarea înot. De altfel, timp de şapte ani lucreazã ca profesor de sport în câteva şcoli generale.

          Deşi a urmat câteva cursuri de chitarã la Casa Pionierilor din Galaţi, unde mãrturiseşte cã nu a învãţat mare lucru, se considerã un autodidact, perseverând de unul singur pentru a „prinde din zbor” cântece de la radio, din filme şi de pe discuri. Primeşte prima chitarã în clasa a VII-a, deşi pãrinţii ar fi dorit sã îi cumpere acordeon. La vârsta de 16 ani îşi înfiinţeazã prima trupã de rock, alãturi de care cântã piese Beatles şi ale altor trupe în vogã.

         În 1968 se alãturã formaţiei Cristal, condusã de regretatul Puiu Creţu. Alãturi de Cristal câştigã toate festivalurile artei studenţeşti, iar începând cu 1970 şi pânã în ꞌ80 cântã la Costineşti. Tot în acelaşi an compune primul cântec (“Padurea” – versuri şi muzicã proprii), apoi “O clipã de aur”, cu care câştigã mai multe premii la Festivalurile Artei Studenţeşti, ca solist al formaţiei “Cristal”.

          În 1978, participã cu Cristal, la Havana (Cuba), la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, pentru ca în cursul aceluiaşi an sã se alãture Cenaclului Flacãra unde rãmâne pânã în 1984, aceasta fiind şi perioada în care îşi câştigã notorietatea în lumea muzicalã, ca interpret şi cantautor de muzicã folk. Primul sãu album, intitulat „Aruncarea în valuri”, apare în 1984 majoritatea pieselor fiind pe versurile lui Adrian Pãunescu, printre care „Imposibila nuntã”, „ La adio”, „Antiprimãvara”. De altfel, 1984 este şi ultimul an în care apare în cadrul cenaclului. Cel de-al doilea album apare în 1986 şi se intituleazã „Iubirea noastrã”. Pe el apar „Dragostea destin strãvechi”, „Tango retoric” sau „Romanţa între douã trenuri”.

          De altfel, dupã despãrţirea de Flacãra, împreunã cu Ştefan Hruşcã formeazã un duo extrem de cunoscut în România, despre care artistul spune „eu şi Ştefan nu am fãcut repetiţie niciodatã. Pur şi simplu cântam. Ni s-au potrivit vocile, cântecele”.

          Dupã revoluţia din 1989, Vasile Şeicaru se axeazã pe cariera solo, dupã plecarea în Canada a lui Ştefan Hruşcã. Viaţa tumultoasã ce dominã societatea româneascã de dupã 1990 determinã o influenţã a socialului în cântecele sale, astfel cã urmãtoarele douã albume abordeazã aceasta temã.

          În cadrul ediţiei 1996 a Festivalului Naţional de Muzicã Folk „Om Bun”, primeşte Marele Premiu pentru întreaga activitate. Iar ca o recunoaştere a carierei sale muzicale dincolo de genul folk, în anul 2006 este decorat cu „Ordinul Cultural in Grad de Cavaler” oferit de Preşedinţia Romaniei.

Nu uita cã eşti român…

       Ne-am nãscut români. Ne-am nãscut ca fii ai unui popor a cãrui istorie de veacuri a fost încãrcatã de fapte eroice. Am învãţat doina din şuierul vântului, am crescut crezând în crucea ortodoxiei, am deprins graiul din slova lui Eminescu sau Sadoveanu, am retrãit un timp sacru prin tradiţiile înrãdãcinate în conştiinţa noastrã de generaţii întregi de moşi-strãmoşi. Ne-am bucurat cã ne-a dat Dumnezeu „un picior de plai” unde codru-i frate cu românul, cã ne-a dat limba noastrã- o comoarã, cã ne-a fãcut ceea ce suntem.

        Cu bune şi rele, cu pace şi rãzboi, cu linişte, dar şi nenumãrate încercãri, istoria noastrã zbuciumatã oglindeşte destinul unui popor menit sã trãiascã în bunã rânduialã cu sine însuşi. Chiar dacã nu a reuşit întotdeauna sã o facã, a demonstrat – şi nu o datã – cã oamenii sãi sunt demni de o viaţã mai bunã. Şi pentru ea a luptat. Împotriva limitãrilor de tot felul, împotriva asupririlor exterioare, împotriva separãrii fraţilor de acelaşi sânge printr-o graniţã imaginarã impusã de alţii, împotriva dogmelor şi convenienţelor.

         1 decembrie 1918 a reprezentat piatra de boltã a luptei pentru unitate naţionalã, pentru împlinirea idealurilor comune, pentru ca românii sã poatã trãi, în pace, într-un singur trup numit România. “În aceastã zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trãit întreaga noastrã viaţã naţionalã, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trãi pentru noi, dreptul de a nu da nimãnui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

         În fiecare an ar trebui sã ne plecãm cu umilinţã în faţa celor care au crezut în propriile lor idealuri şi s-au sacrificat pentru ele. Oameni care n-au precupeţit niciun efort, oameni care au cãzut în lupte, oameni care au suferit tocmai pentru ca noi, astãzi, sã ne putem bucura de reuşita lor.

        Poate cã nu mai este la modã cuvântul „patriotism”. Poate este doar o vorbã goalã pe care, acum, n-o mai simţim. Nu ne mai atinge. Poate cã a rãmas şi el doar în cartea de istorie, înlocuitã astãzi cu surogate facile. Cu lucruri care ne fac sã uitãm cine suntem.

        Şi totuşi a fi român înseamnã mai mult decât a o spune: înseamnã în primul rând a o simţi. Fiecare dintre noi are momente când o simte, profund, lãuntric, chiar dacã momentul acela nu se coreleazã de fiecare datã cu sãrbãtoarea naţionalã.

        Însã ce înseamnã pentru dumneavoastrã sã fiţi român? Înseamnã mirosul de cozonac proaspãt scos din cuptor? Înseamnã „Ozana cea frumos curgãtoare şi limpede ca cristalul”? Înseamnã cântec şi dor românesc? Înseamnã limbã? Înseamnã „acasã?

        Vã provoc sã rãspundeţi la aceastã întrebare împreunã cu noi la o ediţie specialã a emisiunii Din arhiva TVR difuzatã joi, 1 decembrie, de la ora 10.00 pe TVR 3. Invitaţi din toate colţurile ţãrii vor încerca, la zi de sãrbãtoare, sã explice ce înseamnã pentru ei esenţa românismului. Unii prin poezie: Ion Besoiu sau Cezara Dafinescu. Alţii prin cuvinte meşteşugite cu tâlc, aşa cum o face Laurenţiu Tãnase. Iar cei mai mulţi prin cântecul de acasa: Ioan Bocşa, Nicolae Furdui Iancu, Sava Negrean Brudaşcu, Veta Biriş, Drãgan Muntean, Cristian Pomohaci, Saveta Bogdan, Cornel Borza, Leontin Ciucur, Aurora şi Sãndel Mihai.

         Şi dacã aţi gãsit rãspuns la aceastã întrebare, notaţi-vã undeva rãspunsul. Vã va ajuta mai târziu, în momentele dificile, când a fi român vi se poate pãrea o povarã mult prea greu de suportat.

 

 

„Nu conteazã cât de lung am pãrul…”

          A fost, mai întâi de toate, un OM. Poate mai mult decât atât. O sursã incredibilã de energie. O inteligenţã multilateralã. O fiinţã cu o incredibilã vitezã de reacţie, o inepuizabilã capacitate de mişcare, o trãire atât de intensã încât ajunsese la ardere. Un practicant al Libertãţii mai mult decât un teoretician al ei. Un semãnãtor de libertate. Şi de frumos. Deşi, fizic nu mai este printre noi, Florian Pittiş trãieşte încã prin lucrurile de care numele sãu este legat.

          Porecla “Moţu” i-a fost datã de bunica din partea tãtalui, pentru cã era primul nepot care urma sã ducã numele familiei mai departe şi din acest motiv era “mai cu moţ”. A urmat cursurile Liceului “Gheorghe Lazãr” din Capitalã, la secţia real – matematicã, iar în 1966 a absolvit Institutul de Artã Teatralã şi Cinematograficã, la clasa lui Radu Beligan. Trei ani mai târziu, în 1969, s-a angajat la Teatrul Bulandra. De-a lungul timpului numele sãu a apãrut pe afişele unor spectacole ca „Elisabeta I” de Paul Foster, „Azilul de noapte” de M. Gorki, „Lungul drum al zilei cãtre noapte” de Eugene O’Neill, „Furtuna” lui Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei. De asemenea, a jucat în celebrul “Hamlet” al lui Alexandru Tocilescu, care a avut premiera în 1985. A regizat el însuşi pe scena „Bulandrei” spectacole precum “Cum se numeau cei patru Beatles” de Stephen Poljakoff, “Câinele grãdinarului” de Lope de Vega, “Meditaţiile Ritei” de Willy Russel şi “Black & White” de Keith Waterhouse & Willis Hall.

          În domeniul muzical, Florian Pittiş s-a fãcut cunoscut într-un trio alãturi de Anda Cãlugãreanu şi Dan Tufaru, în regia TV  a lui Alexandru Bocãneţ, iar mai târziu a activat cu același succes în Cenaclul Flacãra. În anul 1992 întemeiazã, alãturi de Mircea Baniciu, Mircea Vintilã şi Vladi Cnejevici, formaţia Pasãrea Colibri cu care concerteazã până în 2001 și împreunã cu care înregistreazã patru albume. Semneazã cronicã muzicalã în diverse publicații, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devinã redactor-șef al postului de radio Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe internet, pe care l-a considerat dintotdeauna copilul sãu de suflet. A fost însã în permanenţã o prezenţã activã în lumea muzicii prin emisiuni la radio şi televiziune, articole în ziare, prezentãri de concerte, colaborãri pe diferite discuri.

         O voce inconfundabilã, în care parcã se strânseserã toate sensibilitãţile şi misterele lumii.  Tulburãtoare nu numai prin cãldura ei, prin dicţia perfectă, prin tonalitatea gravă şi totuşi mângâietoare. Vocea sa a devenit, alãturi de cele ale Marianei Zaharescu şi Luciei Mureşan, marca uneia dintre cele mai longevive şi cunoscute emisiuni difuzate de TVR, “Teleenciclopedia”. „A fost un atlet al dezmărginirii şi credinţei în dezmărginire, împotriva dogmelor, împotriva prostului-gust. A fost polivalent, a fost obsedat de idealul edificării sufletului românesc. Îl consider autorul multora dintre faptele artistice care au menţinut speranţa în anii 70-80”, scria despre domnia sa poetul Adrian Pãunescu.

         Sofia Şincan,  una dintre persoanele apropiate lui Florian Pittiş, o doamnã care l-a cunoscut îndeaproape, cu care a colaborat de-a lungul timpului în calitate de  redactor-şef la Televiziunea Românã între anii 1967-1972 şi primul redactor-şef al Programului 3 al Radiodifuziunii, a acceptat invitaţia lui Irninis Miricioiu de a evoca, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 26 noiembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, vremurile când erau colegi şi când i-a legat o profundã prietenie. Sofia Şincan a prezentat atmosfera excepţionalã din studiourile Programului 3 din perioada în care Florian a fost co-realizator la Clubul Curioşilor, subliniind atât apropierea de colegi a Moţului cât şi seriozitatea cu care îşi pregãtea emisiunile.

         “Concepţia mea este «Carpe diem!», deci nu existã ieri, nu existã mâine, eu îmi trãiesc numai clipa.Nu îmi fac planuri niciodatã, pentru cã relaţia între gând şi timp e gravã. Pânã sã ajung sã materializez nişte lucruri pe care le-am gândit, mi-au venit altele în minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obişnuit cu lucrul ãsta, sã stau cu picioarele în apă rece şi sã fac planuri”, afirma Florian Pittiş într-un interviu.

          Existenţa unui mare artist parcã nu are început şi nici sfârşit. Moţu pare a fi fost prezent dintotdeauna printre noi. Ne-a colorat, într-un mod indefinibil, copilãria şi adolescenţa, ne-a învãluit mai ales tinereţea într-un veşmânt preţios. Cel al libertãţii de expresie, de gândire, al adevãrului fiecãruia dintre noi. Am fost, cu ajutorul lui, racordaţi la o conştiinţã colectivã, am vibrat şi ne-am înãlţat aripile sufletului acolo unde altfel nu am fi ajuns, poate, vreodată.

 

Cele mai frumoase goluri… cu Cristian Ţopescu!

        Este considerat sportul-rege, e iubit în toate colţurile lumii, poate aduce pacea, dar poate declanşa, în aceeaşi mãsurã, rãzboaie. Este imposibil sã-i gãsim data la care s-a nãscut, la fel cum ne-ar fi imposibil sã ne imaginãm viaţa, fãrã ca el sã nu se intercaleze mãcar o datã pe sãptãmânã cu activitãţile noastre curente.

          O perioadã a fost interzis, dar nici o lege nu poate sã interzicã o plãcere a vieţii. La început se juca de plãcere, era vremea în care pãrul dat cu briantinã împingea mingea în poartã altfel, iar pãlãriile de paie opreau meciuri de fotbal fiind aruncate pe teren. Acum s-a modernizat, s-a revoluţionat, gelul a luat locul briantinei, iar fotbalistul e tot mai singur pe teren, izolat de teama exteriorului, chiar dacã face parte dintr-o echipã. Cu trecerea anilor nu am încetat sã-l iubim şi sã-i gãsim un loc în fiecare sãptãmânã în vieţile noastre.

        Cu toate cã în Anglia fotbalul se juca în mod organizat încã din 1871, pe meleagurile noastre a apãrut ceva mai târziu. Abia în 1899 la Arad s-a disputat primul meci de fotbal la noi în ţarã. Exportat de muncitorii strãini, fotbalul a prins rãdãcini puternice, iar cu timpul au apãrut şi primele competiţii oficiale.

        Cel mai important moment în istoria fotbalului a fost crearea Cupei Mondiale patronate de FIFA. Disputatã o datã la 4 ani, a devenit cu timpul una din cele mai importante competiţii sportive, doar Jocurile Olimpice putând sã rivalizeze cu succesul Cupei Mondiale.

         În istoria fotbalisticã a României şi-au lãsat amprenta mulţi fotbalişti iubiţi de public. Iuliu Bodola, Iuliu Baratky, Iosif Petschovschi, Titus Ozon, Nicolae Dobrin, Florea Dumitrache, Mircea Lucescu, Ilie Balaci sau Gheorghe Hagi au reuşit mai mereu sã-i facã pe microbişti sã iubeascã acest sport cu fiecare meci în parte.

        Invitatul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã pe 19 noiembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3 este renumitul comentator sportiv Cristian Ţopescu. De-a lungul timpului, el a avut ocazia sã urmãreascã, dar şi sã comenteze sute de meciuri, unele mai spectaculoase decât altele.

        A participat în calitate de comentator la 4 ediţii ale Campionatelor Mondiale de fotbal. A fost alaturi de tricolori la cea mai mare performanţã a echipei naţionale, ţinându-i pe români cu sufletul la gurã în magicele nopţi de iunie 1994. Pe lângã fotbal a comentat handbal, tenis sau gimnasticã, participând şi la ediţiile ale Jocurilor Olimpice de varã şi de iarnã.

        De pe poziţia specialistului care a vãzut multe, Cristian Ţopescu va încerca sã dezvãluie importanţa sportului, sã facã o analizã a situaţiei fotbalului dincolo de promovarea excesivã, sã ne trimitã cu gândul la trecut, la cele mai frumoase goluri marcate de echipa României în cadrul competiţiilor diverse, la evoluţii sportive care ne-au fãcut pe noi, cei de acasã, sã ne simţim mândri cã suntem români.

 

Autor Razvan Nicolae

Dragostea, între minciunã şi trãdare

         Viaţa noastrã, a fiecaruia,  ajunge sã se încadreze treptat în aceleaşi tipare emoţionale jalonate de dragoste, suferinţã, emoţie, admiraţie, invidie, minciunã, chiar dacã oamenii cred cu tãrie cã tot ceea ce simt ei este unic, cã nu mai are pereche pe lumea aceasta. Şi totuşi, uneori ajungem sã îi rãnim pe cei pe care îi iubim sau noi sã fim rãniţi de cei dragi nouã.

          Minciuna existã din vremuri strãvechi şi tot dintotdeauna este şi dezaprobatã. Însã, în ultimul timp, ea începe sã fie prezentã aproape tot timpul la mai toate nivelurile sociale.

           De ce existã minciunã? Are omul nevoie de minciunã? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciunã a oamenilor şi de incapacitatea lor de a cunoaşte şi de a accepta adevãrul total.

         Nietzsche spune la un moment dat cã: “avem nevoie de minciuni pentru a trãi”. La fel şi Kierkegaard se întreabã: „suntem oare pregãtiţi sã recunoaştem toate consecinţele adevãrului?”. Tudor Arghezi spunea cã omul „se dezagregã” atunci când nu este minţit şi mulţi mulţi alţii, au ridicat semne de întrebare despre antinomia adevãr versus minciunã.

         Suntem oameni, minţim cu toţii şi suntem minţiţi la rândul nostru, chiar dacã ne place sau nu sã recunoaştem acest lucru. Nu conteazã ce împrejurãri ne-au determinat sã minţim, în ce fel am minţit sau cu ce ne-am ales în urma minciunii. Minţim şi atât…

         Într-o  relaţie este la fel ca în viaţã, prea mult adevãr lasã uneori în urma lui foarte multã suferinţã şi durere. Oamenii nu pot trãi fãrã sã mintã pentru cã minciuna este strãlucitorul paravan sub care se ascunde faţa mai puţin frumoasã a adevãrului. Oricât de paradoxal sunã, ne plac minciunile şi suntem dispuşi sã le înghiţim pentru cã … ei bine, unele dintre ele pot fi plãcute. Ne-ar plãcea, de exemplu, sã auzim cã ne-am îngrãşat sau ca rochia pe care tocmai am cumpãrat-o ne face sã arãtãm ca un gogoşar proaspãt scos din borcanul cu murãturi? Cu siguranţã, nu…

         Însã minciunile dureroase, minciunile care ascund trãdãri profunde, care ne rup bucãţi din suflet odatã cu dezvãluirea lor, care ne sfâşie pe dinãuntru împreunã cu cel care le-a generat, pe-acelea am vrea din toatã inima sã n-ajungem sã le cunoaştem pe propria noastrã piele. Însã viaţa fiecãruia este presãratã cu bune şi rele, şi învãţãm cu timpul sã ne luãm fiecare propria lui bucatã de realitate.

         Dacã încã mai meditaţi la limita fragilã dintre minciunã şi adevãr, dacã trãdarea vã provoacã angoase numai când îi pronunţaţi numele, dacã dragostea este polul de energie care vã guverneazã viaţa, vã invitãm sâmbãtã, 5 noiembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, în cadrul unei noi ediţii Din arhiva TVR, sã încercaţi împreunã cu douã dintre cele mai fine cunoscãtoare ale meandrelor inimii, Alice Nãstase Buciuta şi Simona Catrina, sã alegeţi calea cea dreaptã. Fiecare, pentru el însuşi.

Curat murdar, Nene Iancule!

        Îl auzim, prin intermediul personajelor sale, în fiecare zi pe stradã, în cafenele, berãrii sau … în Parlament! Situaţiile absurde şi ilare pe care le-a creat par rupte, astãzi, din viaţa noastrã! Şi asta pentru cã Nenea Iancu este mereu actual!

          Şi tocmai pentru cã face parte din cotidian, nu ne mai mirã sã auzim Caţavenci pe la televizor, nici sã îl vezi pe-un Pristanda oarecare numãrându-şi steagurile în timp ce un Trahanache te îndeamnã molcom sã „ai puţinticã rãbdare”. Şi dacã tot vrei „sã se revizuiascã, dar sã nu se schimbe nimic”, ai toate şansele sã le recunoşti în jurul tãu, deghizate în avocaţi, profesori, preoţi, învãţãtori, pe toate personajele lui Caragiale. Astãzi. În 2011. La zeci de ani de când au fost create.

          Sâmbãtã, 29 octombrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, criticul şi istoricul literar Ştefan Cazimir, unul dintre cei mai fini exegeţi ai operei caragialiene va dialoga cu Irninis Miricioiu despre perenitatea lui Caragiale, despre mofturile vãzute ca strãmoşi ai fiţelor de zi cu zi, despre oamenii-kitsch şi acel comic care, dincolo de hohote de râs, taie adânc în carne vie.

           Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi, nu în ultimul rând, ziarist, Caragiale s-a nãscut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, de lângã Ploieşti, într-o familie cu o temeinicã dragoste şi preocupare pentru teatru.  Fraţii tatãlui sãu, Costache şi Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuţi pentru activitatea lor plinã de însufleţire în vederea creãrii unui teatru românesc .

          Dupã absolvirea şcolii primare, viitorul dramaturg nu a mai putut urma decât 4 clase gimnaziale. Debutul literar şi l-a fãcut la vârsta de 21 ani (1873), începând sã colaboreze la revista umoristicã „Claponul”.  Apoi a urmat „Ghimpele”, experienţa adunatã acolo pregãtindu-l pentru viitoarea lui activitate de dramaturg, prozator, şi scriitor satiric. În aceşti ani l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. L-a preţuit din prima clipã pe tânãrul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui („Ironie”, „Douã note”). Ulterior, cu Eminescu, a devenit coleg de redacţie la ziarul conservator „Timpul”, unde mai lucra şi Ioan Slavici.

           Însã pasiunea pentru teatru, l-a determinat în 1871 sã devina sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, care iatã, astãzi a ajuns sã-i poarte numele. Anii 1878-1890 reprezintã epoca marilor sale creaţii dramatice: „O noapte furtunoasã”, „O scrisoare pierdutã” – consideratã culme a creaţiei sale dramatice şi a dramaturgiei noastre naţionale, „D-ale carnavalului”, dar şi drama „Nãpasta”, piese aplaudate şi criticate în acelaşi timp, dar care şi-au dovedit pânã astãzi perenitatea incontestabilã.

          Pentru o scurtã vreme ajunge director al Teatrului Naţional Bucureşti, însã acest lucru nu-l împiedicã sã scrie în continuare. Dovedindu-şi talentul atât în dramaturgie, cât şi în prozã, Caragiale rãmâne pãrintele schiţei în literatura românã, având meritul de a fi atins perfecţiunea artisticã într-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugrãvesc, într-o manierã realistã, o lume extrem de pitoreascã.

          Folosind ironia ca pe o armã, autorul scria undeva cã nimic nu-i arde pe ticãloşi mai mult decât râsul. Râsul acela în colţul gurii care demonstreazã cunoaşterea în profunzime a realitãţii timpului şi a societãţii în care trãieşte. O societate care deşi s-a schimbat, deşi este dominatã de vitezã şi de cuceriri tehnologice, rãmâne în esenţã aceeaşi.

Remember Dan Spãtaru

        Ne-a reamintit de „Ţãrãncuţã, ţãrãncuţã” şi ne-a lãsat speranţa cã „drumurile noastre, poate, se vor întâlni vreodatã”. Ne-am întors în anii copilãriei când în oraşul nostru natal „trecea fanfara militarã în frunte cu-n tambur major”. A fost unul dintre romanticii care şi-au pus sufletul pe note în încercarea lui de a alina şi de a alinta prin vocea-i unduitoare, prin ritumurile pline de pasiune. Însã, mult prea devreme a plecat dintre noi.

         Ca un semn de preţuire, dar şi ca o dovadã cã nu ne-am uitat marii artişti care, deşi au pãrãsit scena vieţii, au ştiut sã lase comori în urma lor, ne-am gândit ca ediţia de sâmbãtã, 22 octombrie a emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã de la ora 16.00 pe TVR 3, sã fie un „Remember Dan Spãtaru”. Soţia regretatului interpret, Sida Spãtaru ne va împãrtãşi amintiri despre omul Dan Spãtaru, dincolo de scenã şi succesul fulminant, despre viaţa de cuplu cu momente fericite dar şi nenumãrate încercãri, despre cântec şi despre dor. Şi dincolo de toate despre personalitatea unui om care şi-a trãit întreaga viaţã prin cântec.

          Dan Spãtaru s-a nãscut la Aliman, o aşezare de pe malul Dunãrii, dar adolescenţa şi-a petrecut-o la Medgidia, crescând printre poveştile bunicilor şi cântecele interpretate de pãrinţi. Pasionat de sport, se visa fotbalist şi nu a precupeţit niciun efort pentru a-şi împlini visul. A jucat pe postul de mijlocaş la „Progresul” şi apoi la „Ştiinţa Bucureşti”, dar  în anul III la Facultatea de Educaţie Fizicã şi Sport a trebuit sã se lase de fotbal. Avea hernie de disc. Şi cum în viaţa fiecãruia existã cotituri, se pare cã aceasta a fost una de bun augur, tânãrul de atunci îndreptându-se cãtre muzicã. O pasiune mai veche, moştenitã din familie, de la tatãl sãu, care cânta la vioarã. Era încã în facultate, în 1962, când a început sã cânte la Casa Studenţilor. Mai întâi muzicã italianã, pentru cã asta era la modã. Apoi, cu ajutorul Cameliei Dãscãlescu, care i-a fost mentor şi compozitor, a reuşit sã-şi formeze un repertoriu. Prin vocea sa, orice melodie a devenit şlagãr: „Nicio lacrimã”, „Nu-ţi şade bine când plângi”, ”Oare, oare îţi pare rãu…”

        Un nume, scris neglijent cu creta pe zidurile oraşului în care concerta, umplea la refuz sãli de mii de locuri sau stadioane. „Noi încălzeam niţel sufletul românilor necăjiţi veniţi în săli frigu­roase de mie aproape mi se suda mâ­na de metalul îngheţat al microfonului”, mãrturisea artistul într-o însemnare.

        Dan Spãtaru fost căsătorit 30 de ani cu Sida, frumoasa balerină de la Teatrul Fantasio din Constanţa. A plăcut-o şi a venit cu un braţ imens de bujori, ca bujorii din obrăjorii ţărăncuţei, şi a cerut-o de nevastă. A împiedicat vreun eventual refuz, ameniţând că, dacă ea nu-i acceptă  cererea în căsătorie, nu-şi va mai prelungi contractul cu Teatrul Fantasio.

        A fost supranumit „Regele aplauzelor” pentru cã a bãtut, în Cuba, recordul la aplauze: 16 minute şi 19 secunde, performanţã consemnatã în Cartea recordurilor. Cu zâmbetul sãu prietenos, uşor timid, cântãreţul dragostei ne-a fãcut sã ne regãsim în amintiri imaginea propriilor iubiri. Iubiri pierdute, iubiri regãsite în ritmuri care ne emotioneazã şi astãzi, chiar dacã interpretul lor s-a retras de pe scena vieţii, pe 8 septembrie 2004. Ultimul lui cântec interpretat în faţa publicului, a fost, paradoxal: „Nu m-am gândit la despãrţire”. Şi totuşi, el, Regele aplauzelor, continuã sã trãiascã şi astãzi prin muzica pe care a lãsat-o în urmã.

Doctorul sufletelor

         Într-o lume post-modernă, ce pendulează între inepţie şi spirit ludic, apar personaje parcă rupte din basme şi aruncate în timpul semiobscur. Realitatea cotidiană ne obturează perspectiva asupra frumosului, bunului simţ şi dramului de consideraţie pentru adevãratele valori. Aşa s-a născut  data de 6 iulie 1923 cel ce va purta stema şi stigmatul familiei Bălăceanu, urmaş al unei istorii multiseculare, aureolat de-o sete de cunoaştere ce mai târziu îi va fi cartea de vizită şi uşa deschisă spre o Europă realistă.

          Renumitul om de ştiinţã, Constantin Bãlãceanu Stolnici este cel care a acceptat invitaţia lui Irninis Miricioiu de a vorbi în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 15 octombrie de la ora 16.00 pe TVR3, despre sãnãtate şi încercarea fiecãruia de a şi-o pãstra în fiecare zi, despre bolile creierului şi consecinţele acestora, despre melancolie, depresie şi suicid.

          Constantin Bãlãceanu Stolnici este  om de ştiinţã, medic neurolog şi geriatru, pionier în domniul neurociberneticii, profesor de Neuropsihologie şi Anatomie a Sistemului Nervos, membru de onoare al Academiei Romane, reputat antropolog,  care în prezent conduce onorific Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al aceleiaşi Academii Romane.

          A urmat Liceul I.C. Brãtianu din Piteşti unde a susţinut bacalaureatul în 1941. Între 1941 şi 1947 urmeazã cursurile Facultãţii de Medicinã din Bucureşti, obţinând titlul de Doctor în Medicinã şi Chirurgie. În 1967 a fost confirmat Doctor în Ştiinţe Medicale de cãtre Institutul de Medicinã şi Farmacie şi Minsterul Invãţãmântului.  Fire perseverentã şi  minuţioasã, domnia sa nu s-a limitat la un singur domeniu de studiu, ci şi-a lãrgit permanent aria cunoştinţelor demonstrându-şi astfel deschiderea umanistã, comparabilã cu marii gânditori ai Renaşterii.

          De-a lungul carierei sale, a realizat cercetari în domeniul neurofiziologiei, neuropsihiatriei, geriatriei, fiind unul dintre fondatorii neuro si psihociberneticii, precum şi în domeniul istoriei medicinei, al istoriei Ţãrilor Române şi al antropologiei fizice şi culturale.

           Pe lângã pasiunea pentru ştiinţã şi culturã, Constantin Bãlãceanu Stolnici  s-a implicat activ în viaţa comunitãţii, fiind Preşedinte al Societãţii Ateneul Român şi al  Centrului Internaţional Anti-Drog şi pentru Drepturile Omului (CIADO). În încercarea sa de a împãrtãşi câte ceva din bogãţia sa culturalã şi tinerilor aflaţi la început de drum, academicianul predã cursuri de neuropsihologie, de geneticã a comportamentului şi de antropologie la Universitatea Ecologicã, dar totodatã este şi profesor asociat la universitãţi de prestigiu din strãinãtate:  Newcastle upon Tyne din Anglia, Universitatea Pontificalã din Porto Alegre, Brazilia, Universidad Internacional Mendez Pelayo din Santander, Spania, Academia Medicala Catalonezã din Barcelona şi Colegiul de Medicinã din Paris.

         De-a lungul timpului,  a publicat peste 300 de lucrãri ştiinţifice şi 28 de cãrţi şi monografii, nouã dintre ele de antropologie culturalã, opt din diferite domenii medicale, opt de ciberneticã şi trei de istorie. .

         Rotind globul ocular în praful României contemporane, invitatul emisiunii Din arhiva TVR este şi va rămâne un mit în vastele domenii în care s-a implicat, iar nouă nu ne râmâne decât să urmăm calea bătătorită de personalitatea mitului creat de …. Constantin Bãlãceanu Stolnici.