„Povestea vieţii mele”… cu Gabi Luncã

       Fiecare gen muzical are maeştrii lui, fie cã vorbim de muzicã uşoarã, clasicã sau folclor. Însã când vine vorba de muzicã lãutãreascã, doar câteva nume au rãmas de referinţã peste timp, fiind pietre de hotar greu de depãşit. Gabi Luncã este unul dintre ele.

        S-a nãscut într-o familie de muzicieni în comuna Vãrbilãu din judeţul Prahova. La 3 ani a rămas marcată de pierderea mamei pentru ca apoi acest lucru sa o transforme într-o mare iubitoare de copii. A fost crescută de bunică pentru că mama ei vitregă o trata ca pe o veritabilã Cenuşăreasã. La numai 13 ani a plecat din comuna natală încercând sã-şi facã un rost şi având deplinã încredere în vocea pe care i-o hãrãzise Dumnezeu. Tot atunci a început sã cânte cu tatãl sãu, Dumitru Luncã, un violonist remarcabil în cadrul Orchestrei Armatei din Ploieşti. La 16 ani a găsit de lucru la Lilieşti, la săpat şanţuri, aceasta fiind şi prima ei slujbă. „Când m-am prezentat la serviciu, au spus că vom merge la săpat şanţuri pentru conducte. Tata, săracul, nu ştia ce fac… M-au convins să rămân fetele cu care mă angajasem pentru că le plăcea mult cum cântam: „Îţi facem noi toată norma, numai vino cu noi să ne cânţi”. Sigur că m-am dus, fiindcă trebuia să îmi câştig existenţa”, spune interpreta în cartea „Povestea vieţii noastre” pe care a lansat-o recent.

         Ionel Budişteanu o invitã la vârsta de 18 ani sã vinã la Bucureşti şi aşa îşi face debutul la Radio, pentru ca apoi sã scoatã primele albume împreunã cu Electrecord. Piesele sale s-au dovedit a fi pe placul ascultãtorilor, fiind foarte difuzate la radio, fapt care i-a adus treptat consacracrea.

          A urmat apoi o perioadã foarte bunã pentru interpretã care a continuat sã compunã şi sã cânte în stilul sãu original. A cântat şi alãturi de Orchestra de Muzicã Popularã condusã de maestrul violonist Constantin Mirea şi a fost susţinutã de instrumentişti ca Nicolae Florian, Marcel Budalã sau Fraţii Gore, Mieluţã Bibescu, sau Toni Iordache care cântau în orchestra condusã de Ion Onoriu.

         La 26 ani Gabi Luncã se cãsãtoreşte cu acordeonistul Ion Onoriu, din comuna Fântânele şi trãieşte cele mai frumoase clipe ale vieţii alãturi de acesta. Cântau împreunã, câştigau saci de bani şi mai aveau un singur dor: sã îi binecuvânteze Dumnezeu cu un copil. Extrem de credincioasã, se roagã la Dumnezeu pentru un bãiat şi rugãciunea îi este ascultatã. Se pocãieşte apoi, mulţumind lui Dumnezeu, şi renunţã la  muzica lãutareascã, continuând numai cu muzicã religioasã.

          Câteva dintre cele mai bune melodii ale artistei, fredonate şi astãzi de iubitorii muzicii lãutãreşti sunt „Dã-mi drumul nevastã-n casã”, „Pe deasupra casei mele”, „Un pãrinte poate creşte”,  „Cirip Cirip” , „Am crescut bãieţi şi fete”, „Jelem jelem”, „Cobzar bãtrân”.

        Despre o carierã remarcabilã, despre credinţa în Dumnezeu şi despre crezul care i-a luminat viaţa, Gabi Luncã va povesti lui Irninis Miricioiu, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 14 ianuarie, de la ora 16.00 pe TVR 3. Iubitorii muzicii lãutãreşti se vor delecta cu momente artistice de colecţie purtând semnãtura inconfundabilã a glasului sãu.

[http://www.youtube.com/watch?v=n6f1ps9aCdE]

La mulţi ani, Ioane!

       Aproape două milioane de români poartă numele Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului, sãrbãtorit în fiecare an pe 7 ianuarie. Considerat cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie “gătiţi calea Domnului“,  Sfântul Ioan Botezãtorul a fost trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia pe pãmânt şi să pregătească calea lui Iisus. Ioan îşi împlineşte misiunea botezându-l pe Iisus în apele Iordanului. Din acea clipã, strălucirea lui urma să scadă, iar a Mântuitorului să crească.

       Model de înfrânare, de pocăinţă, de curăţire de patimi prin asceză şi rugăciune, Ioan nu va înceta niciodată să fie cel care pregãteşte calea ce duce la Hristos.

       Numele Ion este cel mai rãspândit de pe glob, nu doar cel mai rãspândit din România, cu variante specifice fiecãrei limbi în parte. Ion vine de la omonimul sãu „Johanan”, iar cele douã pãrţi care îl compun: „Jo” şi „hanan”, înseamnã „din graţia lui Dumnezeu”, „Dumnezeu s-a îndurat”, referindu-se la binecuvântarea pe care o primesc pãrinţii atunci când li se naşte un copil mult dorit.

       Într-o veche tradiţie româneascã, Sfântul Ion era o zi specialã pentru… femei, care se credeau cu aceastã ocazie mai “tari” decât bãrbaţii.  Astfel, acestea îşi lãsau uneori consorţii… nemâncaţi, pentru a se aduna între ele într-o “petrecere a nevestelor”, numitã “Iordãnitul femeilor”, asezonatã cu mâncare şi bãuturã din belşug. Dupã ce se ospãtau şi beau, începeau a se “iordani”, adicã a cânta, dansa şi chiui toatã noaptea. Spre dimineaţã, ieşeau pe uliţe şi ameninţau bãrbaţii întâlniţi cã îi vor duce la râu şi îi vor arunca în apã dacã nu se rãscumpãrau cu o vadrã de vin. În alte zone folclorice, femeile obişnuiau sã meargã din casã în casã şi sã-i ude pe toţi cei întâlniţi.

        Toate tradiţiile legate de Sfântul Ion atestã ideea potrivit cãreia ziua sa este una de veselie, oamenii care nu se bucurã cu acest prilej fiind sortiţi sã fie trişti tot restul anului. Şi cum nu vrem sã aveţi parte de tristeţe un an întreg, vã propunem în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 7 ianuarie, de la ora 16.00 pe TVR 3 sã îi revedeţi şi sã îi reascultaţi pe câţiva dintre cei mai îndrãgiţi interpreţi care poartã numele Sfântului Ion, într-o ediţie dedicatã tuturor aniversaţilor zilei.  

La mulţi ani 2012!

 

Tuturor celor care ne sprijinã, ne sunt alãturi, ne urmãresc sau ne… criticã, le urãm sã aibã parte de un An Nou aşa cum şi-l doresc şi încã ceva în plus!  

 

Echipa emisiunii Din arhiva TVR

 

 

 

La Calul Bãlan

Irninis:  Iar se apropie ziua de sâmbãtã când avem oaspeţi de seamã… cum stãm, hangiule, cu pregãtirile ?

Ovidiu:  Mãi hangiţã, avem de toate. Vinul rubiniu zburdã în poloboace, merindele cele bune sunt adunate sã pregãtim o veche tochiturã româneascã.

Irninis:  Şi mãmãliguţã… Neapãrat, trebuie sã facem şi o mãmãliguţã rubinie mare cât roata carului, sã ajungã pentru toţi invitaţii de la cârciumioara “La calul bãlan”. Şi de-o vrea Dumnezeu sã ne calce pragul şi muşteriii… sã vezi, mãi Ovidiu, ce joc o sã-ncingem…

Ovidiu: … ca în tinereţile noastre…

         Curioşi cum suntem din fire, am tras cu urechea la vorba hangiului Ovidiu Homorodean cu hangiţa Irninis Miricioiu, ce se pregãteau de zor sã-şi întâmpine invitaţii la o adevãratã chermezã româneascã. Locul: La Calul Bãlan. Mai precis: sâmbãtã, 26 decembrie şi 31 decembrie, pe TVR 3, la o ediţie specialã Din arhiva TVR. Ora: de la 16.00, bineînţeles.

       Şi-am mai tras şi cu ochiul la lista invitaţilor care vor veni sã încerce tochitura româneascã: Daniela Condurache, Laura Lavric, Gheorghe Turda, Cristian Pomohaci, Petricã Mâţu Stoian, Leontin Ciucur, Cornel Borza şi mulţi mulţi alţii. Şi dacã sunteţi curioşi sã vedeţi cum gãteşte hangiţa, vã invitãm … „La Calul Bãlan”!

Uite vine Moşu’…

       Moş Crăciun este bătrân, foarte bătrân… El s-a născut acum multe sute de ani, nimeni nu mai ştie când şi unde anume. Cu toate acestea se ştie că, ziua lui de naştere era sărbătorită la solstiţiul de iarnă, când soarele se face foarte mic, mic de tot, ca mai apoi să se nască din nou. Aşa credea lumea mai demult: că Moş Crăciun moare în fiecare iarnă şi se naşte iar şi iar. Şi că odată cu el chiar şi soarele moare şi reînvie, sub forma unui copilaş. Astfel, în fiecare an, în seara de Crăciun, Moşul e bătrân tare, iar la miezul nopţii el moare câteva clipe şi renaşte prin pruncul Iisus Hristos. În acelaşi timp, toată lumea reîntinereşte, se umple de viaţă şi de bogăţie: de aceea Moş Crăciun aduce daruri cu el. La început, când nu erau atâtea jucării pe lume, Moşul aducea dulciuri, mere, nuci, păpuşele de lut sau de lemn.

      Însã puţini sunt cei care ştiu legenda lui Moş Crãciun. Ea spune cã Maica Domnului, fiind cuprinsã de durerile naşterii, l-a rugat pe Mos Ajun sã-i gãzduiascã. Deoarece era sãrac, el a refuzat-o, dar a trimis-o la fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crãciun. Ajunsã la casa lui Crãciun, Maica Domnului o gãseşte acasã pe soţia acestuia, Crãciuneasa şi îi cere acesteia adãpost. Crãciuneasa era o femeie bunã, însã ştiindu-şi soţul rãu şi necredincios, îi gãzduieşte în grajdul vitelor. Apoi, fãrã sã-i spunã soţului ei, Crãciuneasa o ajutã pe Maica Domnului sã-L nascã pe Pruncul Iisus.

      Aflând cele întâmplate, Crãciun îşi pedepseste soţia tãindu-i mâinile. Maica Domnului, printr-o minune, o vindecã, lipindu-i mâinile la loc Crãciunesei. Mos Crãciun, vãzând aceasta se cãieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel “primul creştin”. Se spune cã el s-a cãit atât de mult, încât a doua zi şi-a împãrţit întreaga avere copiilor sãraci. De atunci, în fiecare an, în Ajunul Naşterii Domnului, 24 decembrie, Moş Crãciun vine cu sania trasã de reni, întrã pe horn şi pune cadourile sub brad.

      Şi pentru cã noi am fost foarte cuminţi anul acesta, l-am invitat pe Mosu’ în studioul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã pe 24 decembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, iar el, darnic aşa cum îl ştim cu toţii, a acceptat sã ne calce pragul. Alãturi de el, colindãtori vor fi Tavi Colen, Silviu Biriş împreunã cu taraful Cleante, Marcel Pavel şi trupa de balet Studio M, coregraf Magdalena Rovinescu.

Recunostinta floare rara

     S-a nascut cu dorul in glas, intr-o zona in care doina se invata ca a doua limba. Cantecele sale, izvorate din profunzumile unui suflet incarcerat in propria-i singuratate, rascolesc alte suflete, pierdute la randul lor in propriile lor patimi. Si temeri. Si emotii. Si amintiri.

S-a nascut intr-o zona in care pruncul invata mai intai a hori si apoi primele cuvinte. De aceeasi soarta privilegiata a avut parte si el pentru ca:  “Cine mosteneste glasul, horeste si cine nu mosteneste, nu poate hori. Nu poate invata sa horeasca. Lucrul acesta nu se invata, se mosteneste ca limba materna. Ori horesti, ori nu horesti”.

     Fiecare sunet, fiecare nota pe care o interpreteaza, face parte dintr-un ritual de veacuri  care, chiar daca nu-i este familiar ascultatorului, cu siguranta, subliminal, il recunoaste.

     Desi a  studiat fagotul la Academia Gheorghe Dima din Cluj şi ulterior a devenit Doctor in Muzica si Profesor de Etnomuzicologie la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti, este mandru ca este absolventul unui institut de folclor care se numeste Tara Lapusului. Cărţile mele au fost oamenii, în fiecare om am citit câte ceva. Concertele sale sunt o adevãratã revelaţie , fiind concepute ca un tablou ce prezintă etapele vieţii omului, cu rânduielile sale, cu trecerile sale: naşterea (reprezentată prin cântecul de leagăn), cătănia (prin cântecul de cătănie, ca şi prin cântece vechi ce erau interpretate pe diferite fronturi de război), nunta (cântece din ceremonialul de nuntă cum ar fi horea miresii), bătrâneţea, moartea („Mioriţa”, bocetul), precum şi viaţa spirituală legată de sărbători (cum ar fi de pildă corinzile). Redutabil interpret al acestor unice hori cu rezonanţe ancestrale, este şi un desăvârşit cunoscător al instrumentelor tradiţionale cum ar fi fluierul, cavalul, tilinca, toaca.

     În 1999 a reprezentat România la festivalul Smithsonian’s Folk Live de la Washington iar în 2001 a publicat cartea Obârşii. Muzica sa asigurã coloana sonorã a filmului The Pharaon, regia Sinisa Dragin dar şi a dramei istoriece despre Regina Maria Stuart a Scoţiei: Gunpowder, Treason & Plot, o productie BBC. A trãit la stânã, în şatrã şi a colindat ţara pentru a descoperi folclorul autentic, prezentat în numeroase emisiuni de radio dar şi în seria de televiziune La portile ceriului, difuzatã pe TVR Cultural  pentru  care primeşte în 2007 cel mai important premiu din presa românească – MARELE PREMIU  al A.P.T.R. – precum si numeroase premii naţionale şi internaţionale. Anul acesta a devenit Doctor Honoris Causa al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

     Cand e la oras se imbraca traditional. Cand e la sat fuge in padure ca sa poata hori in liniste. „Ce este cântatul?… Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu” mãrturisea despre propria sa vocaţie.

     Grigore Lese, sau Grigore a li Ion Opris, asa cum il stiu satenii din Stoiceni, satul sau natal, va poposi, cu cantec si lumina, sambata 17 decembrie, in prag de Sarbatori, in studioul emisiunii Din Arhiva TVR, difuzata de la ora 16.00 pe TVR3, pentru a le impartasi cate ceva din frumusetea Tarii Lapusului.

Fãrâme de viaţã şi artã cu… Ileana Stana Ionescu

       Măsoară timpul trecut cu unităţile de măsură ale prezentului, deoarece chiar şi astăzi, la atâţia ani de la debut pe scenă, se consumă marea ardere a sufletului său. Rolurilor trecute li se adaugă cele viitoare, îmbogăţindu-i biografia cuprinzătoare. Bucuria trăită de un artist pentru succese şi aplauze nu se poate explica foarte limpede, pentru că este adesea suma prea multor stări care cuprind şi taie din fiinţa sa. Una dintre cele mai dăruite actriţe ale teatrului românesc, Ileana Stana Ionescu este prezenta sâmbãtã, 10 decembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3 în studioul emisiunii Din arhiva TVR, pentru a oferi, cu mãrinimie, câte ceva din pofta de viaţã pe care o emanã prin fiecare por al fiinţei sale.

        A venit pe lume într-o zi importantă, Ziua Crucii. Poate de aici crezul deplin într-un Dumnezeu al tutu­ror oamenilor, care a ajutat-o sã-şi împlineascã visele. Atât cele profesionale, cât şi cele legate de viaţa de familie. Pentru domnia sa, viaţa a fost „un lung şir de întâmplări”. Şi-a dorit să devină jurnalist, dar descendenţa „nesănătoasă” a împiedicat-o. Numai întâmplarea a făcut să ajungă actriţă, deşi nu avea nicio pregătire în domeniu. Însă talentul i-a garantat o carieră de aproape şase decenii şi un loc sigur în „loja” marilor actori români.

         După terminarea liceului teore­tic debutează ca actriţă în 1955, la 19 ani, la Teatrul de Stat din Reşiţa, în „Şcoala femeilor” de Molière. În anul 1959 se transferă la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Din anul 1965 a devenit actriţă la Teatrul Naţional Bucureşti. De altfel, din 2002 este şi societar de onoare al acestui aşezământ cultural.

          Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni că orice apariţie a domniei sale, tonifică, fortifică, emanã energie pozitivã. Experienţele rolurilor sale au fost fericite pentru noi, spectatorii, şi ne-au învăţat să preţuim fiecare clipă şi, la fel cum spune marea actriţă, „de la o vârstă înainte devine un dar de la Dumnezeu”. A avut numeroase roluri în teatru: „Idiotul”, „Gaiţele”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „O batistă în Dunăre” dar şi in film:„Eu, tu şi Ovidiu”, „Merii sălbatici”, „Păcală”, „Secretul lui Bachus”. A avut parte de o familie care i-a înţeles pasiunea pentru teatru, iar soarta a fost îngăduitoare, i-a scos în cale la momentul oportun omul potrivit, cu care a evoluat. Au evoluat împreunã, s-au susţinut de mai mult de cinci decenii în profesie şi mai ales acasă.

          „Am devenit cu timpul o singură fiinţă. Împărtăşim aceleaşi visuri, aceleaşi bucurii şi emoţii. Dacă ai bucurii în viaţă, dar n-ai cu cine să le împarţi, degeaba.” Fiecare întâlnire cu publicul îi dă curaj şi convingerea că există mereu motive de optimism. Ştie din experienţă cum şi mai ales când un spectator gustă spectacolul. Ajutată de voioşia sa explozivă, temperament şi farmec, Ileana Stana Ionescu dinamizează de multă vreme milioane de spectatori.

 

 

 

 

Tango retoric

          „Îl  iubesc pe Dumnezeu şi nu privesc niciodatã cu urã spre cer ! comenteazã Vasile Şeicaru, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 3 decembrie, pe TVR 3 de la ora 16.00, motto-ul care îi guverneazã viaţa.

           Considerat de public un trubadur care a încãlzit inimile prin ritmurile sale, Vasile Şeicaru ne-a fãcut sã visãm la frumuseţe, la speranţã, la lucrurile bune ale vieţii, prin cântecele sale încãrcate de sensibilitate.

          S-a nãscut pe 10 iulie, în comuna Oancea, judeţul Galaţi. Este absolvent al Facultãţii de Educaţie Fizicã din cadrul Universitãţii „Dunarea de Jos” din Galaţi având specializarea înot. De altfel, timp de şapte ani lucreazã ca profesor de sport în câteva şcoli generale.

          Deşi a urmat câteva cursuri de chitarã la Casa Pionierilor din Galaţi, unde mãrturiseşte cã nu a învãţat mare lucru, se considerã un autodidact, perseverând de unul singur pentru a „prinde din zbor” cântece de la radio, din filme şi de pe discuri. Primeşte prima chitarã în clasa a VII-a, deşi pãrinţii ar fi dorit sã îi cumpere acordeon. La vârsta de 16 ani îşi înfiinţeazã prima trupã de rock, alãturi de care cântã piese Beatles şi ale altor trupe în vogã.

         În 1968 se alãturã formaţiei Cristal, condusã de regretatul Puiu Creţu. Alãturi de Cristal câştigã toate festivalurile artei studenţeşti, iar începând cu 1970 şi pânã în ꞌ80 cântã la Costineşti. Tot în acelaşi an compune primul cântec (“Padurea” – versuri şi muzicã proprii), apoi “O clipã de aur”, cu care câştigã mai multe premii la Festivalurile Artei Studenţeşti, ca solist al formaţiei “Cristal”.

          În 1978, participã cu Cristal, la Havana (Cuba), la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, pentru ca în cursul aceluiaşi an sã se alãture Cenaclului Flacãra unde rãmâne pânã în 1984, aceasta fiind şi perioada în care îşi câştigã notorietatea în lumea muzicalã, ca interpret şi cantautor de muzicã folk. Primul sãu album, intitulat „Aruncarea în valuri”, apare în 1984 majoritatea pieselor fiind pe versurile lui Adrian Pãunescu, printre care „Imposibila nuntã”, „ La adio”, „Antiprimãvara”. De altfel, 1984 este şi ultimul an în care apare în cadrul cenaclului. Cel de-al doilea album apare în 1986 şi se intituleazã „Iubirea noastrã”. Pe el apar „Dragostea destin strãvechi”, „Tango retoric” sau „Romanţa între douã trenuri”.

          De altfel, dupã despãrţirea de Flacãra, împreunã cu Ştefan Hruşcã formeazã un duo extrem de cunoscut în România, despre care artistul spune „eu şi Ştefan nu am fãcut repetiţie niciodatã. Pur şi simplu cântam. Ni s-au potrivit vocile, cântecele”.

          Dupã revoluţia din 1989, Vasile Şeicaru se axeazã pe cariera solo, dupã plecarea în Canada a lui Ştefan Hruşcã. Viaţa tumultoasã ce dominã societatea româneascã de dupã 1990 determinã o influenţã a socialului în cântecele sale, astfel cã urmãtoarele douã albume abordeazã aceasta temã.

          În cadrul ediţiei 1996 a Festivalului Naţional de Muzicã Folk „Om Bun”, primeşte Marele Premiu pentru întreaga activitate. Iar ca o recunoaştere a carierei sale muzicale dincolo de genul folk, în anul 2006 este decorat cu „Ordinul Cultural in Grad de Cavaler” oferit de Preşedinţia Romaniei.

Nu uita cã eşti român…

       Ne-am nãscut români. Ne-am nãscut ca fii ai unui popor a cãrui istorie de veacuri a fost încãrcatã de fapte eroice. Am învãţat doina din şuierul vântului, am crescut crezând în crucea ortodoxiei, am deprins graiul din slova lui Eminescu sau Sadoveanu, am retrãit un timp sacru prin tradiţiile înrãdãcinate în conştiinţa noastrã de generaţii întregi de moşi-strãmoşi. Ne-am bucurat cã ne-a dat Dumnezeu „un picior de plai” unde codru-i frate cu românul, cã ne-a dat limba noastrã- o comoarã, cã ne-a fãcut ceea ce suntem.

        Cu bune şi rele, cu pace şi rãzboi, cu linişte, dar şi nenumãrate încercãri, istoria noastrã zbuciumatã oglindeşte destinul unui popor menit sã trãiascã în bunã rânduialã cu sine însuşi. Chiar dacã nu a reuşit întotdeauna sã o facã, a demonstrat – şi nu o datã – cã oamenii sãi sunt demni de o viaţã mai bunã. Şi pentru ea a luptat. Împotriva limitãrilor de tot felul, împotriva asupririlor exterioare, împotriva separãrii fraţilor de acelaşi sânge printr-o graniţã imaginarã impusã de alţii, împotriva dogmelor şi convenienţelor.

         1 decembrie 1918 a reprezentat piatra de boltã a luptei pentru unitate naţionalã, pentru împlinirea idealurilor comune, pentru ca românii sã poatã trãi, în pace, într-un singur trup numit România. “În aceastã zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trãit întreaga noastrã viaţã naţionalã, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trãi pentru noi, dreptul de a nu da nimãnui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

         În fiecare an ar trebui sã ne plecãm cu umilinţã în faţa celor care au crezut în propriile lor idealuri şi s-au sacrificat pentru ele. Oameni care n-au precupeţit niciun efort, oameni care au cãzut în lupte, oameni care au suferit tocmai pentru ca noi, astãzi, sã ne putem bucura de reuşita lor.

        Poate cã nu mai este la modã cuvântul „patriotism”. Poate este doar o vorbã goalã pe care, acum, n-o mai simţim. Nu ne mai atinge. Poate cã a rãmas şi el doar în cartea de istorie, înlocuitã astãzi cu surogate facile. Cu lucruri care ne fac sã uitãm cine suntem.

        Şi totuşi a fi român înseamnã mai mult decât a o spune: înseamnã în primul rând a o simţi. Fiecare dintre noi are momente când o simte, profund, lãuntric, chiar dacã momentul acela nu se coreleazã de fiecare datã cu sãrbãtoarea naţionalã.

        Însã ce înseamnã pentru dumneavoastrã sã fiţi român? Înseamnã mirosul de cozonac proaspãt scos din cuptor? Înseamnã „Ozana cea frumos curgãtoare şi limpede ca cristalul”? Înseamnã cântec şi dor românesc? Înseamnã limbã? Înseamnã „acasã?

        Vã provoc sã rãspundeţi la aceastã întrebare împreunã cu noi la o ediţie specialã a emisiunii Din arhiva TVR difuzatã joi, 1 decembrie, de la ora 10.00 pe TVR 3. Invitaţi din toate colţurile ţãrii vor încerca, la zi de sãrbãtoare, sã explice ce înseamnã pentru ei esenţa românismului. Unii prin poezie: Ion Besoiu sau Cezara Dafinescu. Alţii prin cuvinte meşteşugite cu tâlc, aşa cum o face Laurenţiu Tãnase. Iar cei mai mulţi prin cântecul de acasa: Ioan Bocşa, Nicolae Furdui Iancu, Sava Negrean Brudaşcu, Veta Biriş, Drãgan Muntean, Cristian Pomohaci, Saveta Bogdan, Cornel Borza, Leontin Ciucur, Aurora şi Sãndel Mihai.

         Şi dacã aţi gãsit rãspuns la aceastã întrebare, notaţi-vã undeva rãspunsul. Vã va ajuta mai târziu, în momentele dificile, când a fi român vi se poate pãrea o povarã mult prea greu de suportat.

 

 

„Nu conteazã cât de lung am pãrul…”

          A fost, mai întâi de toate, un OM. Poate mai mult decât atât. O sursã incredibilã de energie. O inteligenţã multilateralã. O fiinţã cu o incredibilã vitezã de reacţie, o inepuizabilã capacitate de mişcare, o trãire atât de intensã încât ajunsese la ardere. Un practicant al Libertãţii mai mult decât un teoretician al ei. Un semãnãtor de libertate. Şi de frumos. Deşi, fizic nu mai este printre noi, Florian Pittiş trãieşte încã prin lucrurile de care numele sãu este legat.

          Porecla “Moţu” i-a fost datã de bunica din partea tãtalui, pentru cã era primul nepot care urma sã ducã numele familiei mai departe şi din acest motiv era “mai cu moţ”. A urmat cursurile Liceului “Gheorghe Lazãr” din Capitalã, la secţia real – matematicã, iar în 1966 a absolvit Institutul de Artã Teatralã şi Cinematograficã, la clasa lui Radu Beligan. Trei ani mai târziu, în 1969, s-a angajat la Teatrul Bulandra. De-a lungul timpului numele sãu a apãrut pe afişele unor spectacole ca „Elisabeta I” de Paul Foster, „Azilul de noapte” de M. Gorki, „Lungul drum al zilei cãtre noapte” de Eugene O’Neill, „Furtuna” lui Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei. De asemenea, a jucat în celebrul “Hamlet” al lui Alexandru Tocilescu, care a avut premiera în 1985. A regizat el însuşi pe scena „Bulandrei” spectacole precum “Cum se numeau cei patru Beatles” de Stephen Poljakoff, “Câinele grãdinarului” de Lope de Vega, “Meditaţiile Ritei” de Willy Russel şi “Black & White” de Keith Waterhouse & Willis Hall.

          În domeniul muzical, Florian Pittiş s-a fãcut cunoscut într-un trio alãturi de Anda Cãlugãreanu şi Dan Tufaru, în regia TV  a lui Alexandru Bocãneţ, iar mai târziu a activat cu același succes în Cenaclul Flacãra. În anul 1992 întemeiazã, alãturi de Mircea Baniciu, Mircea Vintilã şi Vladi Cnejevici, formaţia Pasãrea Colibri cu care concerteazã până în 2001 și împreunã cu care înregistreazã patru albume. Semneazã cronicã muzicalã în diverse publicații, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devinã redactor-șef al postului de radio Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe internet, pe care l-a considerat dintotdeauna copilul sãu de suflet. A fost însã în permanenţã o prezenţã activã în lumea muzicii prin emisiuni la radio şi televiziune, articole în ziare, prezentãri de concerte, colaborãri pe diferite discuri.

         O voce inconfundabilã, în care parcã se strânseserã toate sensibilitãţile şi misterele lumii.  Tulburãtoare nu numai prin cãldura ei, prin dicţia perfectă, prin tonalitatea gravă şi totuşi mângâietoare. Vocea sa a devenit, alãturi de cele ale Marianei Zaharescu şi Luciei Mureşan, marca uneia dintre cele mai longevive şi cunoscute emisiuni difuzate de TVR, “Teleenciclopedia”. „A fost un atlet al dezmărginirii şi credinţei în dezmărginire, împotriva dogmelor, împotriva prostului-gust. A fost polivalent, a fost obsedat de idealul edificării sufletului românesc. Îl consider autorul multora dintre faptele artistice care au menţinut speranţa în anii 70-80”, scria despre domnia sa poetul Adrian Pãunescu.

         Sofia Şincan,  una dintre persoanele apropiate lui Florian Pittiş, o doamnã care l-a cunoscut îndeaproape, cu care a colaborat de-a lungul timpului în calitate de  redactor-şef la Televiziunea Românã între anii 1967-1972 şi primul redactor-şef al Programului 3 al Radiodifuziunii, a acceptat invitaţia lui Irninis Miricioiu de a evoca, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 26 noiembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, vremurile când erau colegi şi când i-a legat o profundã prietenie. Sofia Şincan a prezentat atmosfera excepţionalã din studiourile Programului 3 din perioada în care Florian a fost co-realizator la Clubul Curioşilor, subliniind atât apropierea de colegi a Moţului cât şi seriozitatea cu care îşi pregãtea emisiunile.

         “Concepţia mea este «Carpe diem!», deci nu existã ieri, nu existã mâine, eu îmi trãiesc numai clipa.Nu îmi fac planuri niciodatã, pentru cã relaţia între gând şi timp e gravã. Pânã sã ajung sã materializez nişte lucruri pe care le-am gândit, mi-au venit altele în minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obişnuit cu lucrul ãsta, sã stau cu picioarele în apă rece şi sã fac planuri”, afirma Florian Pittiş într-un interviu.

          Existenţa unui mare artist parcã nu are început şi nici sfârşit. Moţu pare a fi fost prezent dintotdeauna printre noi. Ne-a colorat, într-un mod indefinibil, copilãria şi adolescenţa, ne-a învãluit mai ales tinereţea într-un veşmânt preţios. Cel al libertãţii de expresie, de gândire, al adevãrului fiecãruia dintre noi. Am fost, cu ajutorul lui, racordaţi la o conştiinţã colectivã, am vibrat şi ne-am înãlţat aripile sufletului acolo unde altfel nu am fi ajuns, poate, vreodată.