Îl auzim, prin intermediul personajelor sale, în fiecare zi pe stradã, în cafenele, berãrii sau … în Parlament! Situaţiile absurde şi ilare pe care le-a creat par rupte, astãzi, din viaţa noastrã! Şi asta pentru cã Nenea Iancu este mereu actual!
Şi tocmai pentru cã face parte din cotidian, nu ne mai mirã sã auzim Caţavenci pe la televizor, nici sã îl vezi pe-un Pristanda oarecare numãrându-şi steagurile în timp ce un Trahanache te îndeamnã molcom sã „ai puţinticã rãbdare”. Şi dacã tot vrei „sã se revizuiascã, dar sã nu se schimbe nimic”, ai toate şansele sã le recunoşti în jurul tãu, deghizate în avocaţi, profesori, preoţi, învãţãtori, pe toate personajele lui Caragiale. Astãzi. În 2011. La zeci de ani de când au fost create.
Sâmbãtã, 29 octombrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, criticul şi istoricul literar Ştefan Cazimir, unul dintre cei mai fini exegeţi ai operei caragialiene va dialoga cu Irninis Miricioiu despre perenitatea lui 
Caragiale, despre mofturile vãzute ca strãmoşi ai fiţelor de zi cu zi, despre oamenii-kitsch şi acel comic care, dincolo de hohote de râs, taie adânc în carne vie.
Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi, nu în ultimul rând, ziarist, Caragiale s-a nãscut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, de lângã Ploieşti, într-o familie cu o temeinicã dragoste şi preocupare pentru teatru. Fraţii tatãlui sãu, Costache şi Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuţi pentru activitatea lor plinã de însufleţire în vederea creãrii unui teatru românesc .
Dupã absolvirea şcolii primare, viitorul dramaturg nu a mai putut urma decât 4 clase gimnaziale. Debutul literar şi l-a fãcut la vârsta de 21 ani (1873), începând sã colaboreze la revista umoristicã „Claponul”. Apoi a urmat „Ghimpele”, experienţa adunatã acolo pregãtindu-l pentru viitoarea lui activitate de dramaturg, prozator, şi scriitor satiric. În aceşti ani l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. L-a preţuit din prima clipã pe tânãrul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui („Ironie”, „Douã note”). Ulterior, cu Eminescu, a devenit coleg de redacţie la ziarul conservator „Timpul”, unde mai lucra şi Ioan Slavici.
Însã pasiunea pentru teatru, l-a determinat în 1871 sã devina sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, care iatã, 
astãzi a ajuns sã-i poarte numele. Anii 1878-1890 reprezintã epoca marilor sale creaţii dramatice: „O noapte furtunoasã”, „O scrisoare pierdutã” – consideratã culme a creaţiei sale dramatice şi a dramaturgiei noastre naţionale, „D-ale carnavalului”, dar şi drama „Nãpasta”, piese aplaudate şi criticate în acelaşi timp, dar care şi-au dovedit pânã astãzi perenitatea incontestabilã.
Pentru o scurtã vreme ajunge director al Teatrului Naţional Bucureşti, însã acest lucru nu-l împiedicã sã scrie în continuare. Dovedindu-şi talentul atât în dramaturgie, cât şi în prozã, Caragiale rãmâne pãrintele schiţei în literatura românã, având meritul de a fi atins perfecţiunea artisticã într-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugrãvesc, într-o manierã realistã, o lume extrem de pitoreascã.
Folosind ironia ca pe o armã, autorul scria undeva cã nimic nu-i arde pe ticãloşi mai mult decât râsul. Râsul acela în colţul gurii care demonstreazã cunoaşterea în profunzime a realitãţii timpului şi a societãţii în care trãieşte. O societate care deşi s-a schimbat, deşi este dominatã de vitezã şi de cuceriri tehnologice, rãmâne în esenţã aceeaşi.
