Ne-a reamintit de „Ţãrãncuţã, ţãrãncuţã” şi ne-a lãsat speranţa cã „drumurile noastre, poate, se vor întâlni vreodatã”. Ne-am întors în anii copilãriei când în oraşul nostru natal „trecea fanfara militarã în frunte cu-n tambur major”. A fost unul dintre romanticii care şi-au pus sufletul pe note în încercarea lui de a alina şi de a alinta prin vocea-i unduitoare, prin ritumurile pline de pasiune. Însã, mult prea devreme a plecat dintre noi.
Ca un semn de preţuire, dar şi ca o dovadã cã nu ne-am uitat marii artişti care, deşi au pãrãsit scena vieţii, au ştiut sã lase comori în urma lor, ne-am gândit ca ediţia de sâmbãtã, 22 octombrie a emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã de la ora 16.00 pe TVR 3, sã fie un „Remember Dan Spãtaru”. Soţia regretatului interpret, Sida Spãtaru ne va împãrtãşi amintiri despre omul Dan Spãtaru, dincolo de scenã şi succesul fulminant, despre viaţa de cuplu cu momente fericite dar şi nenumãrate încercãri, despre cântec şi despre dor. Şi dincolo de toate despre personalitatea unui om care şi-a trãit întreaga viaţã prin cântec.
Dan Spãtaru s-a nãscut la Aliman, o aşezare de pe malul Dunãrii, dar adolescenţa şi-a petrecut-o la Medgidia, crescând printre poveştile bunicilor şi cântecele interpretate de pãrinţi. Pasionat de sport, se visa fotbalist şi nu a precupeţit niciun efort pentru a-şi împlini visul. A j
ucat pe postul de mijlocaş la „Progresul” şi apoi la „Ştiinţa Bucureşti”, dar în anul III la Facultatea de Educaţie Fizicã şi Sport a trebuit sã se lase de fotbal. Avea hernie de disc. Şi cum în viaţa fiecãruia existã cotituri, se pare cã aceasta a fost una de bun augur, tânãrul de atunci îndreptându-se cãtre muzicã. O pasiune mai veche, moştenitã din familie, de la tatãl sãu, care cânta la vioarã. Era încã în facultate, în 1962, când a început sã cânte la Casa Studenţilor. Mai întâi muzicã italianã, pentru cã asta era la modã. Apoi, cu ajutorul Cameliei Dãscãlescu, care i-a fost mentor şi compozitor, a reuşit sã-şi formeze un repertoriu. Prin vocea sa, orice melodie a devenit şlagãr: „Nicio lacrimã”, „Nu-ţi şade bine când plângi”, ”Oare, oare îţi pare rãu…”
Un nume, scris neglijent cu creta pe zidurile oraşului în care concerta, umplea la refuz sãli de mii de locuri sau stadioane. „Noi încălzeam niţel sufletul românilor necăjiţi veniţi în săli friguroase de mie aproape mi se suda mâna de metalul îngheţat al microfonului”, mãrturisea artistul într-o însemnare.
Dan Spãtaru fost căsătorit 30 de ani cu Sida, frumoasa balerină de la Teatrul Fantasio din Constanţa. A plăcut-o şi a venit cu un braţ imens de bujori, ca bujorii din obrăjorii ţărăncuţei, şi a cerut-o de nevastă. A împiedicat vreun eventual refuz, ameniţând că, dacă ea nu-i acceptă cererea în căsătorie, nu-şi va mai prelungi contractul cu Teatrul Fantasio.
A fost supranumit „Regele aplauzelor” pentru cã a bãtut, în Cuba, recordul la aplauze: 16 minute şi 19 secunde, performanţã consemnatã în Cartea recordurilor. Cu zâmbetul sãu prietenos, uşor timid, cântãreţul dragostei ne-a fãcut sã ne regãsim în amintiri imaginea propriilor iubiri. Iubiri pierdute, iubiri regãsite în ritmuri care ne emotioneazã şi astãzi, chiar dacã interpretul lor s-a retras de pe scena vieţii, pe 8 septembrie 2004. Ultimul lui cântec interpretat în faţa publicului, a fost, paradoxal: „Nu m-am gândit la despãrţire”. Şi totuşi, el, Regele aplauzelor, continuã sã trãiascã şi astãzi prin muzica pe care a lãsat-o în urmã.
