In memoriam Adrian Pãunescu

           

         Speram sã nu ajung sã scriu niciodatã despre poetul Adrian Pãunescu la trecut. În mintea mea, de om care l-a cunoscut ca profesor, dar şi în calitate de invitat al emisiunii Din arhiva TVR, el continuã sã trãiascã şi acum, în clipa aceasta, când scriu aceste rânduri, deşi realitatea nu înceteazã sã mã contrazicã.

      Nu am crezut cã dispariţia lui dintre noi mã va afecta atat de mult. Nu am crezut cã voi simţi cã mi-am pierdut o rudã, un prieten, un profesor care timp de un an de zile ne-a împãrtãşit, mie şi colegilor mei, câte ceva din experienţa lui de viatã, din cultura sa vastã, câte ceva din propriul sãu suflet. Şi cred cã acelaşi sentiment îl trãiesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut, fie şi prin intermediul scrisului sãu, al poeziilor sale care ţintesc cele mai intime coarde ale sufletului omenesc, fãcându-le sã vibreze într-un ritm de cãdelniţã.

       L-am perceput cu admiraţie, cu respect, cu teamã aproape; întalnirea prilejuitã de acceptarea invitaţiei în studioul emisiunii fiind una pe cât de aşteptatã, pe atât de provocatoare de nelinişti, tocmai pentru cã nu mi-am putut imagina niciodatã cã voi reuşi sã îl am ca partener de discuţie, de la egal la egal pe unul dintre cei care au reuşit sã schimbe istoria culturii româneşti. Mi-a fost teamã atunci sã nu greşesc, sã nu depãşesc vreo limitã imaginarã, sã nu mã ridic la nivelul propriilor mele aşteptãri în faţa unui interlocutor pe care îl cunoşteam doar printre rânduri. Rânduri, rânduri de poezie ruptã din sufletul sãu.  Şi dupã ce becul roşu al camerei de luat vederi s-a aprins, dupã ce mi-am luat inima în dinţi şi am început discuţia, am descoperit un alt Adrian Pãunescu, foarte cald, foarte apropiat de noi toţi şi totuşi foarte trist. Trist pentru revelaţia bãtãliei pierdute deşi pe care n-a abandonat-o niciodatã. Trist pentru valurile de inculturã care ne împresoarã fãrã sã ne dãm seama, trist pentru incapacitatea noastrã de a ieşi din cercul strâmt al neînţelegerii noastre.

       În finalul emisiunii, mi-a promis cã va reveni în studioul emisiunii Din arhiva TVR pentru o nouã discuţie. Şi acum constat cã m-a minţit. Pe mine, pe noi, pe toţi cei care ne-am aşteptat sã-l vedem luptând în continuare. Cu dogmele, cu kitsch-ul moral al vieţii de zi cu zi, cu noi înşine. Şi poate cã totuşi, undeva, cândva, dincolo de timp şi spaţiu, vom avea din nou ocazia unei revederi. Fie ea şi în cer.

       Ca o ultimã dovadã de respect, ne-am gândit sã redifuzãm în aceastã searã, de la ora 23.00, pe TVR 3 înregistrarea emisiunii Din arhiva TVR din 16 ianuarie 2010, atunci când poetul Adrian Paunescu ne-a cãlcat pragul pentru a ne dãrui câte ceva din bogãţia sufletului sãu.

Irninis Miricioiu

 

Anunțuri

7 gânduri despre „In memoriam Adrian Pãunescu

  1. […] In memoriam Adrian Pãunescu Fri Nov 05, 2010 12:39 pm                      Speram sã nu ajung sã scriu niciodatã despre poetul Adrian Pãunescu la trecut. În mintea mea, de om care l-a cunoscut ca profesor, dar şi în calitate de invitat al emisiunii Din arhiva TVR, el continuã sã trãiascã şi acum, în clipa aceasta, când scriu aceste rânduri, deşi realitatea nu înceteazã sã mã contrazicã. […] […]

  2. Ciprian Birtea spune:

    Deci emisiunea cu Arşinel se amână? Oricum îţi mulţumesc din suflet pentru că ai reprogramat ediţia care l-a avut protagonist pe marele nostru poet Adrian Păunescu. S-ar putea să nu mă crezi, dar chiar dacă ne mai şi certam (eu cu maestrul), chiar dacă la un moment dat m-a făcut „animal”, abia acuma, când nu mai este, îmi dau seama ce privilegiu am avut să-l am ca profesor. Ne-a povestit despre nişte poeţi contemporani cu dânsul, de care nu auzisem prea multe până atunci (Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Magda Isanos ş.a.). Ne-a introdus în lumea poeziei. Şi nu pot uita cele două concerte susţinute de d-l Andrei Păunescu şi d-l Mihai Napu, când d-l Adrian Păunescu recita versurile, ca pe vremuri la Cenaclul Flacăra. Şi nu pot să uit că pe data de 11 mai, atunci când ne-am văzut ultima oară, în ultima săptămână de facultate, a fost de asemenea un concert cu Andrei Păunesc şi Mihai Napu. Iar când Mihai Napu a cântat „Rugă pentru părinţi”, Adrian Păunescu recita câte un vers, iar d-l Napu îl cânta. Iar când a ajuns la strofa a doua, şi a zis „Ia priviţii cum se duc/Ia priviţii cum se sting”, a început să plângă! Pur şi simplu lăcrima! Parcă ar fi ştiut de atunci că nu mai are mult. Trăia cu adevărat acele versuri! Am avut, aşadar un adevărat privilegiu că l-am avut ca profesor pe Adrian Păunescu!

  3. cristina spune:

    Dumnezeu are nevoie si de genii!
    Cita speranta, cita putere de a lupta importiva furtunii mediocritatii, cita forta intr-un singur om.

    Adrian Paunescu a mutat muntii din loc.
    Adrian Paunescu este cel care a sprijinit cultura si omenia intr-un mod care place si tinerilor si batranilor.
    Adrian Paunescu a inteles si a crezut in rolul educativ al TVR, ale carei proiecte si activitati le-a sprijinit din toata inima.

    Multumim maestre, va pretuim si va iubim!

    Va rugam sa-l convingeti pe Dumnezeu sa ierte neamul romanesc si sa-l ajute sa-si gaseasca drumul. Stim ca numai dvs. aveti aceasta forta!
    Si de asemenea va rugam sa ne trimiteti semne, care sa ne dea puterea sa luptam in continuare!

  4. DOBRE IOANA spune:

    Poetului la moartea sa

    ,,Zăpezile postume,, au început să cadă
    Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
    Cum la nevreme iarna în vară azi începe
    La fel plecarea ta, eu nu o pot pricepe.

    În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire
    Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
    Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
    Suişul vieţii tale, mereu pe metereze.

    Sărac şi fără vlagă, mă laşi acum o pradă
    Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
    ,,Biet lampagiu,, se duse într-o audienţă
    La însusi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă.
    (pentru poporul său.)

    Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte
    Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte!
    Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat
    Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat!

    Ioana Voicilă Dobre

  5. radu spune:

    De la un cardiac, cordial

    De-aicea, de pe patul de spital,
    Pe care mă găsesc de vreme lungă,
    Consider ca e-un gest profund moral
    Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

    Mă monitorizează paznici minimi,
    Din maxima profesorului grijă,
    În jurul obositei mele inimi
    Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

    Aud o ambulanţă revenind,
    Cu cine ştie ce bolnav aicea,
    Alarma mi se pare un colind
    Cu care se tratează cicatricea.

    Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
    Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
    De nu doriţi să vină anii grei,
    Spitalul de urgenţă implorându-l.

    Eu vă salut de-a dreptul cordial,
    De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
    Recunoscând că patul de spital
    Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

    Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
    Eu însumi sunt mai omenos în toate,
    Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
    Şi ţării mele minimă dreptate.

    Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

  6. […] uneori gândul meu bun ajunge la ei în ceruri: Ion Lucian, Ştefan Radof, Dumitru Rucãreanu, Adrian Pãunescu, George Motoi, Dan Mihãescu, Nae Lãzãrescu, Dan Iordachescu, Cornel Fugaru şi mulţi alţii. Pe […]

  7. […] uneori gândul meu bun ajunge la ei în ceruri: Ion Lucian, Ştefan Radof, Dumitru Rucãreanu, Adrian Pãunescu, George Motoi, Dan Mihãescu, Nae Lãzãrescu, Dan Iordachescu, Cornel Fugaru şi mulţi alţii. Pe […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s