Un sfârşit e un nou început. Sau poate e doar sfârşit

        Astãzi este prima zi din restul vieţii mele. Fãrã sa vreau, fãrã sã-mi doresc mãcar, acest lucru s-a petrecut fãrã ca eu sã pot mişca mãcar un deget. Deşi poate, lucrurile implacabile sunt cele mai dureroase. Ieri s-a încheiat un ciclu de şapte ani din viaţa mea. Şapte ani cu bune şi rele, şapte ani cu lacrimi şi speranţe, dar mai ales şapte ani cu pasiune pentru un lucru în care am investit o bunã bucatã din mine. Şi pentru care nu am precupeţit niciun efort. Şi care da, recunosc, m-a rãsplãtit din plin pentru fiecare clipã din cei şapte ani pe care i-am dedicat-o.Din arhiva TVR       Drumul emisiunii mele „Din arhiva TVR” se opreşte dupa şapte ani de întâlniri memorabile cu oameni pe care i-am admirat sincer de când eram copil. Pe unii i-am vãzut la televizor şi nu am sperat niciodatã cã voi avea privilegiul sã mã întâlnesc faţã în faţã sau, şi mai mult, sã îi am parteneri de dialog. Pe alţii i-am auzit cântând şi mi-am legat, ca fiecare dintre noi, momente din viaţã de cântecele lor. Pe unii i-am admirat dând viaţã vreunui personaj, întruchipând binele şi rãul, transmiţând emoţie, creionând lumi ideale. De alţii m-am apropiat încet, cu teamã, având ideea preconceputã cã voi fi judecatã dupã vârstã, înfãţişare, statut şi mai puţin dupã ce sunt eu în realitate. Ce gândesc. Ce simt.

        Am întâlnit atâţia oameni minunaţi încât mi-e greu acum pânã sã-i şi enumãr. Oameni de la care am avut ce învãţa, dincolo de exemplul personal. Oameni care m-au construit pe mine ca om, care m-au şlefuit prin prisma experienţei lor de viaţã, a felului în care au ales sã-şi croiascã existenţa. Mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi. Dar poate uneori gândul meu bun ajunge la ei în ceruri: Ion Lucian, Ştefan Radof, Dumitru Rucãreanu, Adrian Pãunescu, George Motoi, Dan Mihãescu, Nae Lãzãrescu, Dan Iordachescu, Cornel Fugaru şi mulţi alţii. Pe mulţi îi admiram fãrã sã îndrãznesc sã sper cã îi voi cunoaşte vreodatã (Matei Vişniec, Carmen Stãnescu). De mulţi dintre ei îmi este dor. De vorba caldã, de înţelepciunea unor vieţi trãite altfel, de modelul pe care încã îl reprezintã.

       Îmi veţi spune cã dupã şapte ani scotocind în arhivã, am devenit şi eu de modã veche. Da, se poate spune şi aşa, dacã a fi de modã veche înseamnã sã te regãseşti tot mai puţin într-o lume care vinde cu preponderenţã pâine şi circ. În care nonvalorile sunt ridicate la rang de valoare, iar oamenii care au cu adevãrat ceva de spus nu mai au loc de nulitãţi. În care dominã kitschul, senzaţionalul, grotescul, scandalul, în care totul este prea strident, prea violent, prea agresiv. În care nu mai existã loc pentru nuanţe, pentru idei, pentru interpretãri. În care totul ne este vândut de-a gata, deja rumegat şi digerat într-o încercare bolnavã de alienare a individului. Nu, nu mã regãsesc deloc în lumea asta. Mie îmi este dor de decenţã, bun simţ, pudoare, de oameni care nu se limiteazã la pojghiţa vieţii de zi cu zi, care ştiu sã trãiascã dincolo de aparenţe şi de banalitate, care au alte modele şi sunt în stare sã le transmitã mai departe, care au nişte repere adânc înrãdãcinate în suflet şi sunt capabili sã îşi pãstreze coloana vertebralã indiferent de vremurile în care trãim. Sã fie ei înşişi, nu copia altora. 

       Am încercat prin toate mijloacele sã duc mai departe „Arhiva” mea. O emisiune pe care am gândit-o fãrã a mã abate niciodatã de la mesajul pe care am vrut sã-l transmit de-a lungul timpului. Cã în noianul de inculturã, de prostie crasã, manelizare intelectualã, superficial şi banalitate, existã oameni care trãiesc altfel. Cã au alte sisteme de valori dupã care şi-au croit viaţa. Cã nu este neaparatã nevoie sã ne îndobitocim spiritual doar pentru cã „asta vrea publicul”. Nu, dragii mei, publicul nu vrea asta! Sau cel puţin, nu tot publicul! Publicul vrea ce i se oferã. Degeaba spunem cã atâta timp cât are telecomanda în mânã are posibilitatea alegerii. Da, aşa este… dar ce face când trebuie sã aleagã dintre zece lucruri şi toate la fel de proaste? Se blazeazã şi încet încet acceptã ce i se dã. Nu îi mai pasã. Fãrã sã-şi dea seama cã astfel devine şi el un simplu numãr care alcãtuieşte rapoartele de audienţã. Cã nu existã ca individ ci doar face parte dintr-o masã de manevrã numai bunã de îndreptat cãtre un scop sau un altul. În general, scopul este financiar. Cãci, din pãcate, astãzi, înafarã de ban nu mai existã nimic.

        Nu vreau sã comentez aspecte legate de necesitatea pãstrãrii în grila de programe a „Arhivei”.  Nici de eforturile depuse în ultimii doi ani pentru a reuşi sã realizãm noi emisiuni. Nici de orele petrecute pe la uşi pentru a primi acelaşi rãspuns, nici de miile de hârtii trimise cãtre diferite departamente pentru a putea merge mai departe. Ţin doar sã punctez un alt aspect legat de costuri: din pãcate, în România, cultura nu se face cu bani. Deşi exact acest lucru ar trebui. Şi nici nu aduce (vezi cazul TVR Cultural). Tot astfel, nici emisiunea respectivã nu costa TVR-ul o avere. Mai bine spus, nu îl costa decât resuse interne, pentru cã toţi oamenii prezenţi în studioul nostru nu au fost niciodatã plãtiţi. Nu mã mândresc cu asta, ba chiar este o ruşine pentru mine sã o spun. Toţi cei care au venit de-a lungul timpului meritau mai mult decât vreo câteva sute de lei menite sã le acopere deranjul. Meritau în primul rând aprecierea noastrã. Care, iatã, devine din ce în ce mai palidã, pânã când va dispãrea de tot, odatã cu dispariţia acelor câteva emisiuni unde mai aveau acces.

Din arhiva TVR        De ce atâta îndârjire pentru a pãstra emisiunea? E doar o emisiune tv, veţi spune. Am vrut sã arãt cã se poate. Cã avem nevoie de modele  – profesionale, umane, de viaţã – care sã ne împrumute reperele lor. Cã încã mai existã speranţã pentru cei care gândesc, care au nevoie de artã şi de frumos ca sã nu se sufoce în lumea asta tot mai haoticã şi mai delirantã. Cã nu tot ce existã la televizor trebuie sã fie prost şi deşãnţat. Cã atâta timp cât eşti consecvent cu tine însuţi şi cu munca ta, rezultatele nu vor întârzia sã aparã  (în Raportul de activitate al TVR din 2010, emisiunea „Din arhiva TVR” era consideratã cea mai bunã de pe TVR 3). Cã indiferent unde transmiţi mesajul, atâta timp cât el are profunzime, se vor gãsi urechi care sã-l audã şi minţi care sã-l priceapã. Cã poţi avea longevitate atâta timp cât eşti sincer cu tine şi cu publicul cãruia i te adresezi.

        Acesta a fost crezul meu timp de şapte ani. Nu ştiu în ce mãsurã am reuşit sã îl îndeplinesc. Poate doar cei care au urmãrit ce am realizat de-a lungul timpului sã îmi poatã da adevãrata mãsurã a lucrurilor. Sã îmi spunã unde am greşit, chiar dacã acum, poate, este mult prea târziu. Ştiu doar cã mai erau multelucruri de fãcut, multe de spus, mulţi oameni noi de adus în faţa dumneavoastrã. Da, în faţa dumneavoastrã, a celor care ne-aţi urmãrit, ne-aţi apreciat, ne-aţi criticat, ne-aţi trimis un gând bun, aţi empatizat cu noi şi ne-aţi motivat sã mergem mai departe. Am tot încercat asta, indiferent cât de greu mi-a fost, cât de tare a durut, câtã umilinţã a trebuit sã ascundã un astfel de demers. Acum nu se mai poate.

        Şi nu, nu am deloc sentimentul acela cã un sfârşit este un nou început, chiar dacã, sã zicem cã activitatea mea profesionalã nu se încheie aici. Cu „Arhiva” mea se sfârşeşte un ideal de lume. O emoţie, O revelaţie.

Anunțuri

Bãrbaţi, bãrbaţi…

Moto: Dragostea e singurul liman cãtre care meritã sã alergi.”

Alice Nastase

      Încã de la jumãtatea lunii februarie, odatã cu Valentine’s Day, Dragobetele, Mãrţişorul şi culminând cu 8 martie, doamnele sunt cele aflate în centrul atenţiei. A partenerilor de viaţã, a iubiţilor, soţilor, prietenilor, colegilor… într-un cuvânt: a bãrbaţilor.

       Dar doamnelor… haideţi sã facem un scurt exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi viaţa noastrã, a femeilor, dacã bãrbaţii nu ar exista? „Nu vom mai avea cãmãşi de cãlcat!” îmi veţi spune! Sau: „Nu voi mai sta treazã pânã la 4 dimineaţa sã-l aştept pe „el” venind de la bere!” Perfect adevãrat! Şi lista lucrurilor care încep inevitabil cu „nu”, poate continua la nesfârşit. Mai ales cã dacã ne gândim la reflecţia lui Balzac care spune cã „unii bãrbaţi se poartã cu femeile ca un urangutan cu o vioarã”, lucrurile nu sunt întotdeauna roz.

       Nici viaţa însãşi nu este întotdeauna roz. Ba mai mult, penduleazã între diverse nuanţe de gri: niciodatã alb, niciodatã negru. Şi-atunci plecând de la premisa ca înseşi relaţiile interumane sunt doar nuanţe pe o imensã paletã a Creatorului, oglindirea femeilor în ochii bãrbaţilor este una care nu se limiteazã doar la numãrul cãmãşilor cãlcate sau la nopţile de beţie cu prietenii. Ea ţine de zone mult mai profunde ale sufletului uman, de dragoste, încredere, respect, admiraţie, lucruri fãrã de care nu ar putea exista o relaţie. Şi-atunci, doamnelor, revenind la exerciţiul de imaginaţie: cine v-ar mai face cafeaua dimineaţa când n-aveţi chef sã vã daţi jos din pat? Cine v-ar mai face sã vã simţiţi frumoase? În ochii cui aţi mai vedea admiraţia şi dorinţa de a împãrţi acelaşi viitor? Da, în ochii lor, ai bãrbaţilor, fãrã de care viaţa noastrã, a femeilor, ar fi lipsitã de sens.

      Însã putem da o definiţie a bãrbatului? Putem trãi fãrã bãrbaţi? Bãrbatul este vânãtor sau… vânat? De ce înşalã bãrbaţii? Îi putem ierta când au cãlcat strâmb? Cum eşti privit în România dacã eşti single? Care sunt ingredientele indispensabile unei relaţii ca ea sã dureze în timp? Toate aceste teme de discuţie, dar şi multe altele vor constitui pretextul unei discuţii libere, fãrã tabu-uri, iniţiate de Irninis Miricioiu, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzate vineri 4 martie, de la ora 23.00 pe TVR 3, împreunã cu douã fine cunoscãtoare ale sufletului şi totodatã ale relaţiilor inter-umane: reputata scriitoare Ileana Vulpescu, al cãrui roman „Arta conversaţiei” rãmâne un reper în literatura românã de dinainte de 1989, împreunã cu Aurora Liiceanu, cel mai cunoscut şi mediatizat psiholog din România, doctor în Psihologie, expert în Antropologie şi Psihologie socială.

       Deşi emisiunea se vrea a fi un cadou oferit doamnelor, nici domnii nu-şi vor pierde timpul asistând la o discuţie despre bãrbatul modern şi relaţiile actuale, despre cuplu şi fidelitate, despre iubire, pasiune şi suferinţã.

 

Despre manelizare cu George Stanca!

       Dacã pânã acum v-am obişnuit sã dedicãm o ediţie unei personalitãţi din teatru, muzicã sau balet, de data aceasta vã lansãm o nouã provocare…vom dedica emisiunea Din arhiva TVR de vineri, 10 decembrie, difuzatã de la ora 23.00 pe TVR 3 unui fenomen, care, deşi desprins din muzicã, a ajuns sã afecteze toate domeniile culturale. Este vorba de manelizarea cea de toate zilele, tarã a civilizaţiei, desprinsã din matcã şi rãspânditã pe stradã, la televizor, la radio, în fiecare colţisor pe care îl credeam, pânã acum, neatins.

       Vã propunem o incursiune prin fiecare domeniu, alãturi de gazetarul care a trecut prin toate treptele meseriei, omul de lume, inginerul, rockerul, profesorul şi nu în ultimul rând, poetul George Stanca, prezent, alãturi de Irninis Miricioiu, în studioul emisiunii Din arhiva TVR. Vom încerca sã realizãm, cu obiectivitate, o analizã plinã de umor, dar şi de tristeţe despre lumea în mijlocul cãreia trãim, despre direcţiile în care se îndreaptã cultura noastrã şi cum reuşim sã o promovãm drept unul dintre cei mai importanţi factori meniţi sã ne pãstreze identitatea.   

        Dincolo de aparenţele strãlucitoare ale lucrurilor frumos spuse, realitatea este cea care ne contrazice în fiecare zi. Doar exemplele din arhivã, în cadrul cãrora îi veţi revedea pe Gicã Petrescu, Dumitru Fãrcaş şi mulţi alţii, sunt menite sã ofere un orizont cultural al valorilor, dincolo de timp şi spaţiu.

Ne mor artistii!

       Nu trece o zi fara sa aud ca, din nefericire, Dumnezeu a mai chemat pe cineva la El. Dar se pare ca in ultima perioada, prefera artistii. Anul trecut, dar si anul acesta, a fost marcat de mai multe disparitii zguduitoare pentru cultura romaneasca: Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Florian Pittis, Jean Constantin, Lucia Muresan, Gruia Stoia si mai nou, Madalina Manole… ca sa nu ii mai punem la socoteala pe Stefan Iordache, Adrian Pintea, Gil Dobrica, Iuliu Merca, Teo Peter si multi altii, prea multi pentru a fi enumerati intr-o rememorare exhaustiva…

      De fiecare data, media se arunca asupra subiectului cu aviditate, zile intregi se tot dezbate subiectul mortii artistului, cum, cand, unde si de ce, se fac transmisii de la fata locului, uneori chiar de la inmormantare (vezi fenomenul OTV), mediatizarea excesiva parand, la prima vedere, un ultim omagiu adresat celui disparut. Suntem bombardati cu informatii care, uneori, nu ne privesc, sporind durerea familiei indoliate si obligandu-ne pe noi, neavizatii, sa ne dam cu parerea. Timp de cateva zile de la tristul eveniment, toate canalele tv, toata presa, toata lumea are un „nou” subiect de discutie. Sau de barfa.

     Din pacate, ne aducem aminte de artistii nostri, abia dupa ce nu mai sunt. Abia dupa ce si-au incheiat o viata, arzand in fata publicului, pe scena, in lumina reflectoarelor, daruindu-ne noua tot ce aveau ei mai bun. Emotia, trairea, o parte din sufletul lor. Iar noi,  in loc sa ii apreciem atunci cand inca ii avem, cand inca mai  sunt printre noi, respira, traiesc intr-un colt de oras uitat de lume, le asteptam moartea cu infrigurare, ca sa le putem scrie necroloage. Batalia pentru audienta nu se mai da prin lungimea sau scurtimea fustelor domnisoarelor asistente, prin episodul 578 din serialul Elodia, sau prin goana dupa senzational, dupa faptul divers impins la extrem, ci dupa „spectacolul” mortii, trait, aparent, la nivel national.

    Intr-adevar, dreptul la informatie este garantat prin Constitutie, este normal sa aflam ce se intampla in jurul nostru, insa nu mi se pare normal sa fim luati martori la o durere care nu este a noastra. Mai ales ca aceasta mediatizare exagerata a mortii unui artist, nu este nici pe departe un omagiu, ci doar o demitizare a acestuia prin uzanta excesiva. Ca sa nu mai punem la socoteala, ca imediat dupa ce „evenimentul” a fost inlocuit de un altul, straturi groase de uitare se astern peste cei care au disparut.  N-ar fi mai simplu sa ii apreciem atunci cand inca mai sunt printre noi, decat sa le ridicam statui dupa moarte? Sa le oferim un zambet si o vorba buna in semn de recunostinta ca au lasat ceva in urma lor?

    „Cred ca Dumnezeu si-a propus sa isi faca un teatru acolo in cer, ca prea ii ia pe toti marii actori„, spunea Vladimir Gaitan dupa aflarea vestii mortii lui Gheorghe Dinica. Sau mai bine zis, pune in scena un grandios spectacol… Fara sa vreau, m-am dus cu gandul la una dintre cartile lui Jose Saramago, intitulata „Intermitentele mortii”: intr-o tara al carei nume nu este mentionat, se intimpla ceva ce nu s-a mai pomenit de la inceputul lumii: moartea decide sa-si suspende activitatea. De ce? Tocmai pentru ca s-a indragostit… Insa din pacate, la noi, moartea a uitat sa se mai indragosteasca…

Irninis Miricioiu