Dorina Lazãr, între scena Odeonului şi scena vieţii

dorina lazar      

        Se spune cã teatrul este oglinda vieţii. Şi oare cum te poţi oglindi cel mai bine, gândindu-te la teatru, decât în ochii unui actor? Un actor care trãieşte pe lângã propria lui existenţã, atestatã juridic de datele din cartea de identitate, şi o mulţime de alte existenţe detaşându-se de sine însuşi ca de o piele imaginarã, pentru a învãlui cu propria-i materie spiritualã, sufletul atâtor personaje…

         Nu este uşor sã fii actor… însã nimic nu mai este uşor astãzi. Mai ales când vremurile s-au schimbat. Şi nici respectul pentru meserie nu mai este acelaşi. Acestea sunt câteva dintre gândurile Dorinei Lazãr, împãrtãşite lui Irninis Miricioiu, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 29 iunie, de la ora 19.30 pe TVR 3.

       Şi gândurile sale se întorc în trecut, la Hunedoara natalã, la familia de oameni simpli în care a crescut înconjuratã de multã dragoste. Mãrturiseşte cã a crescut printre cãrţi: „Am o prietenă, colegă de grădiniţă şi de şcoală, ai cărei părinţi aveau librăria din oraş. Asta se petrecea în anii ’47-’49. Ne duceam să ne jucăm acolo. Aveau colecţii de reviste, cărţi… N-am să uit niciodată mirosul de creioane Hardtmuth, de caiete noi… Pesemne că a existat în mine dorinţa de a depăşi condiţia aceea”, mãrturiseşte actriţa.  Poate cã acesta a fost motivul pentru care a plecat de acasã, a venit la Bucureşti cu gândul sã dea admitere la Filologie. Cum examenele de la Teatru se dădeau înainte, mama  sa, actriţã la Bulandra, a îndemnat-o sã se ducã şi la teatru. Gest care avea sã-i schimbe întreaga viaţã. A avut profesori minunaţi care i-au insuflat respectul sacru pentru actorie: Ion Finteşteanu, Sanda Manu, Dem Radulescu. Oameni care au şlefuit-o, care i-au insuflat respectul sacru pentru meserie şi pentru public, unicul beneficiar al strãdaniilor actoriceşti.

        Actriţă de o expresivitate deosebitã, care a trecut cu uşurinţã de la comic la tragic, Dorina Lazãr a debutat în 1961 la Teatrul Regional Bucureşti, iar din 1969 a evoluat pe scena Odeonului, al cărui director avea sã devinã  2003. Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul „Păcală” al regizorului Geo Saizescu. Şi dacã acesta a fost începutu, printre cele mai importante filme în care a mai jucat se numără „Angela merge mai departe”, „Liceenii”, „Balanţa” şi „Amen”. În anul 1979 a primit premiul „Leul de bronz” la Festivalul International de Teatru de la Arezzo, pentru spectacolul „Năpasta”, moment de cotiturã în propria sa carierã, dupã cum singurã mãrturiseşte. Dincolo de schimbarea registrului comic în care evoluase pânã atunci, rolul respectiv i-a adus şi o redescoperire de sine, înţelegerea propriilor capacitãţi creatoare.

        Peste 50 de roluri în teatru şi aproximativ tot atâtea în film i-au jalonat cariera încununată de numeroase premii: Cea mai bună actriţă pentru rolurile din „Angela merge mai departe”, acordat de Asociaţia Cineaştilor din România, Maria din „Nu ne naştem toţi la fel” (Asociaţia Oamenilor de Teatru şi Muzicienilor din România, 1986), Ea din „Frumos e în septembrie la Veneţia” (Festivalul de film „Henri Langlois” de la Tours, Franţa), Grete din „Şefele”; Premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER (2008) şi la TIFF (2010). A fost distinsă cu Ordinul „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler (2000). Şi premiile sale nu se limiteazã la cele enumerate.

      Astãzi, joacã în continuare şi dirijeazã cu mânã sigurã destinul Teatrului Odeon, oferind totodatã o şansã de exprimare tinerilor actori şi creatori de teatru. Nu este puţin lucru, am comenta noi, mai ales cã beneficiarul tuturor strãdaniilor sale rãmâne publicul.

Anunțuri

Din 20 aprilie „Arhiva” se întoarce pe TVR 3 ! Vã mulţumim cã ne-aţi susţinut!

cd_dinarhivatvr         Un nou sezon, un nou început. Şi asta pentru cã, din decembrie 2008, emisiunea „Din arhiva TVR” s-a difuzat neîntrerupt, aducând în faţa dumneavoastrã, a tuturor celor care ne-aţi urmãrit în tot aceşti ani, oameni deosebiţi, oameni care au scris istorie în domeniul în care activeazã, adevãrate modele de pasiune şi profesionalism.

        Am învãţat în aceşti ani sã scormonim adânc prin arhive în cãutarea comorilor pe care ei le-au lãsat în urmã, într-o încercare – reuşitã am spune noi – de a învinge timpul. Am cãutat sã promovãm teatrul, literatura, baletul, muzica în toate formele ei, folclorul autentic românesc şi tot ceea ce ţine de culturã, scoţând la luminã autenticele valori care ne definesc.

        Iar dumneavoastrã aţi receptat mesajul şi drept urmare, în toţi aceşti ani, v-am simţit alãturi. Iar acum a venit momentul sã vã mulţumim. Pentru critici şi laude, pentru idei şi propuneri, pentru toate comentariile şi sugestiile care ne-au fãcut în timp ceea ce suntem. Şi ne-au determinat în fiecare zi sã devenim mai buni. Mai creativi. Mai optimişti. Mai plini de pasiune. Mai încrezãtori în noi.

        Şi tocmai de aceea, acum mergem mai departe. Cu idei noi, cu invitaţi care au ceva de spus, cu imagini dragi care stârnesc amintiri. Cu poveşti de viaţã şi mãrturisiri care stârnesc emoţii. Cu noi înşine încercând sã ne autodepãşim. Din 20 aprilie, „Arhiva” se întoarce pe TVR 3, în fiecare sâmbãtã de la ora 19.30. Şi vã invitãm, din nou, sã ne rãmâneţi alãturi.Din arhiva TVR

        Orice moment special este marcat cu o ediţie specialã. Iar prima ediţie din noul sezon, vã propune o trecere în revistã a domeniilor pe care le-am promovat de-a lungul timpului, împreunã cu invitaţi care ne-au cãlcat pragul şi care s-au bucurat sã ne împãrtãşeascã fragmente din experienţa lor, fie cã este vorba de teatru, muzicã uşoarã sau muzicã clasicã.

         Alexandru Arşinel şi Stela Popescu, doi dintre cei mai iubiţi actori ai scenei româneşti, Dida Drãgan şi Gabriel Dorobanţu, voci inconfundabile care stârnesc amintiri, împreunã cu Marcel Pavel, care demonstreazã cã nu existã graniţe între stiluri muzicale, sunt cei care au acceptat invitaţia lui Irninis Miricioiu de a marca aniversar noul sezon. Şi alãturi de ei, mulţi alţii pe care îi veţi vedea într-o ediţie viitoare a emisiunii „Din arhiva TVR”.

O floare pentru un … Piersic

Dintotdeauna a fost un cucerior. Zâmbetul, farmecul, şarmul sãu inconfundabil, dar mai ales talentul sãu extraordinar, toate l-au transformat într-unul dintre cei mai iubiţi actori români din toate timpurile. De numele lui Florin Piersic se leagã personaje care au fãcut istorie în teatru şi film. El întruchipeazã pasiunea ardentã pentru teatru, pentru scenã, pentru a dãrui publicului tot ce sufletul sãu nobil are mai bun. Continuă lectura

De vorbã cu … Alexandru Bindea

         Dintotdeauna şi-a dorit sã fie actor. Încã de când era copil şi reuşea sã îi facã sã râdã pe toţi cei din jurul sãu. Avea acel talent magic, inefabil, de a aduce zâmbetul pe chipul oricãrui om care se nimerea prin preajmã, vrãjit de simplitatea şi naturaleţea cu care el, viitorul actor, spunea bancuri. Alexandru Bindea este cel care îşi aminteşte de începuturile stângace, de vremurile când cocheta cu teatrul fãrã sã ştie cã destinul lui este acela de a trãi în luminile rampei. Continuă lectura

Fãrâme de viaţã şi artã cu… Ileana Stana Ionescu

       Măsoară timpul trecut cu unităţile de măsură ale prezentului, deoarece chiar şi astăzi, la atâţia ani de la debut pe scenă, se consumă marea ardere a sufletului său. Rolurilor trecute li se adaugă cele viitoare, îmbogăţindu-i biografia cuprinzătoare. Bucuria trăită de un artist pentru succese şi aplauze nu se poate explica foarte limpede, pentru că este adesea suma prea multor stări care cuprind şi taie din fiinţa sa. Una dintre cele mai dăruite actriţe ale teatrului românesc, Ileana Stana Ionescu este prezenta sâmbãtã, 10 decembrie, de la ora 16.00 pe TVR 3 în studioul emisiunii Din arhiva TVR, pentru a oferi, cu mãrinimie, câte ceva din pofta de viaţã pe care o emanã prin fiecare por al fiinţei sale. Continuă lectura

„Nu conteazã cât de lung am pãrul…”

          A fost, mai întâi de toate, un OM. Poate mai mult decât atât. O sursã incredibilã de energie. O inteligenţã multilateralã. O fiinţã cu o incredibilã vitezã de reacţie, o inepuizabilã capacitate de mişcare, o trãire atât de intensã încât ajunsese la ardere. Un practicant al Libertãţii mai mult decât un teoretician al ei. Un semãnãtor de libertate. Şi de frumos. Deşi, fizic nu mai este printre noi, Florian Pittiş trãieşte încã prin lucrurile de care numele sãu este legat. Continuă lectura

Curat murdar, Nene Iancule!

        Îl auzim, prin intermediul personajelor sale, în fiecare zi pe stradã, în cafenele, berãrii sau … în Parlament! Situaţiile absurde şi ilare pe care le-a creat par rupte, astãzi, din viaţa noastrã! Şi asta pentru cã Nenea Iancu este mereu actual!

          Şi tocmai pentru cã face parte din cotidian, nu ne mai mirã sã auzim Caţavenci pe la televizor, nici sã îl vezi pe-un Pristanda oarecare numãrându-şi steagurile în timp ce un Trahanache te îndeamnã molcom sã „ai puţinticã rãbdare”. Şi dacã tot vrei „sã se revizuiascã, dar sã nu se schimbe nimic”, ai toate şansele sã le recunoşti în jurul tãu, deghizate în avocaţi, profesori, preoţi, învãţãtori, pe toate personajele lui Caragiale. Astãzi. În 2011. La zeci de ani de când au fost create.

          Sâmbãtã, 29 octombrie, de la ora 16.00 pe TVR 3, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, criticul şi istoricul literar Ştefan Cazimir, unul dintre cei mai fini exegeţi ai operei caragialiene va dialoga cu Irninis Miricioiu despre perenitatea lui Caragiale, despre mofturile vãzute ca strãmoşi ai fiţelor de zi cu zi, despre oamenii-kitsch şi acel comic care, dincolo de hohote de râs, taie adânc în carne vie.

           Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi, nu în ultimul rând, ziarist, Caragiale s-a nãscut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, de lângã Ploieşti, într-o familie cu o temeinicã dragoste şi preocupare pentru teatru.  Fraţii tatãlui sãu, Costache şi Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuţi pentru activitatea lor plinã de însufleţire în vederea creãrii unui teatru românesc .

          Dupã absolvirea şcolii primare, viitorul dramaturg nu a mai putut urma decât 4 clase gimnaziale. Debutul literar şi l-a fãcut la vârsta de 21 ani (1873), începând sã colaboreze la revista umoristicã „Claponul”.  Apoi a urmat „Ghimpele”, experienţa adunatã acolo pregãtindu-l pentru viitoarea lui activitate de dramaturg, prozator, şi scriitor satiric. În aceşti ani l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. L-a preţuit din prima clipã pe tânãrul poet, despre care va scrie mai târziu articole clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui („Ironie”, „Douã note”). Ulterior, cu Eminescu, a devenit coleg de redacţie la ziarul conservator „Timpul”, unde mai lucra şi Ioan Slavici.

           Însã pasiunea pentru teatru, l-a determinat în 1871 sã devina sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, care iatã, astãzi a ajuns sã-i poarte numele. Anii 1878-1890 reprezintã epoca marilor sale creaţii dramatice: „O noapte furtunoasã”, „O scrisoare pierdutã” – consideratã culme a creaţiei sale dramatice şi a dramaturgiei noastre naţionale, „D-ale carnavalului”, dar şi drama „Nãpasta”, piese aplaudate şi criticate în acelaşi timp, dar care şi-au dovedit pânã astãzi perenitatea incontestabilã.

          Pentru o scurtã vreme ajunge director al Teatrului Naţional Bucureşti, însã acest lucru nu-l împiedicã sã scrie în continuare. Dovedindu-şi talentul atât în dramaturgie, cât şi în prozã, Caragiale rãmâne pãrintele schiţei în literatura românã, având meritul de a fi atins perfecţiunea artisticã într-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugrãvesc, într-o manierã realistã, o lume extrem de pitoreascã.

          Folosind ironia ca pe o armã, autorul scria undeva cã nimic nu-i arde pe ticãloşi mai mult decât râsul. Râsul acela în colţul gurii care demonstreazã cunoaşterea în profunzime a realitãţii timpului şi a societãţii în care trãieşte. O societate care deşi s-a schimbat, deşi este dominatã de vitezã şi de cuceriri tehnologice, rãmâne în esenţã aceeaşi.