Un sfârşit e un nou început. Sau poate e doar sfârşit

        Astãzi este prima zi din restul vieţii mele. Fãrã sa vreau, fãrã sã-mi doresc mãcar, acest lucru s-a petrecut fãrã ca eu sã pot mişca mãcar un deget. Deşi poate, lucrurile implacabile sunt cele mai dureroase. Ieri s-a încheiat un ciclu de şapte ani din viaţa mea. Şapte ani cu bune şi rele, şapte ani cu lacrimi şi speranţe, dar mai ales şapte ani cu pasiune pentru un lucru în care am investit o bunã bucatã din mine. Şi pentru care nu am precupeţit niciun efort. Şi care da, recunosc, m-a rãsplãtit din plin pentru fiecare clipã din cei şapte ani pe care i-am dedicat-o.Din arhiva TVR       Drumul emisiunii mele „Din arhiva TVR” se opreşte dupa şapte ani de întâlniri memorabile cu oameni pe care i-am admirat sincer de când eram copil. Pe unii i-am vãzut la televizor şi nu am sperat niciodatã cã voi avea privilegiul sã mã întâlnesc faţã în faţã sau, şi mai mult, sã îi am parteneri de dialog. Pe alţii i-am auzit cântând şi mi-am legat, ca fiecare dintre noi, momente din viaţã de cântecele lor. Pe unii i-am admirat dând viaţã vreunui personaj, întruchipând binele şi rãul, transmiţând emoţie, creionând lumi ideale. De alţii m-am apropiat încet, cu teamã, având ideea preconceputã cã voi fi judecatã dupã vârstã, înfãţişare, statut şi mai puţin dupã ce sunt eu în realitate. Ce gândesc. Ce simt.

        Am întâlnit atâţia oameni minunaţi încât mi-e greu acum pânã sã-i şi enumãr. Oameni de la care am avut ce învãţa, dincolo de exemplul personal. Oameni care m-au construit pe mine ca om, care m-au şlefuit prin prisma experienţei lor de viaţã, a felului în care au ales sã-şi croiascã existenţa. Mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi. Dar poate uneori gândul meu bun ajunge la ei în ceruri: Ion Lucian, Ştefan Radof, Dumitru Rucãreanu, Adrian Pãunescu, George Motoi, Dan Mihãescu, Nae Lãzãrescu, Dan Iordachescu, Cornel Fugaru şi mulţi alţii. Pe mulţi îi admiram fãrã sã îndrãznesc sã sper cã îi voi cunoaşte vreodatã (Matei Vişniec, Carmen Stãnescu). De mulţi dintre ei îmi este dor. De vorba caldã, de înţelepciunea unor vieţi trãite altfel, de modelul pe care încã îl reprezintã.

       Îmi veţi spune cã dupã şapte ani scotocind în arhivã, am devenit şi eu de modã veche. Da, se poate spune şi aşa, dacã a fi de modã veche înseamnã sã te regãseşti tot mai puţin într-o lume care vinde cu preponderenţã pâine şi circ. În care nonvalorile sunt ridicate la rang de valoare, iar oamenii care au cu adevãrat ceva de spus nu mai au loc de nulitãţi. În care dominã kitschul, senzaţionalul, grotescul, scandalul, în care totul este prea strident, prea violent, prea agresiv. În care nu mai existã loc pentru nuanţe, pentru idei, pentru interpretãri. În care totul ne este vândut de-a gata, deja rumegat şi digerat într-o încercare bolnavã de alienare a individului. Nu, nu mã regãsesc deloc în lumea asta. Mie îmi este dor de decenţã, bun simţ, pudoare, de oameni care nu se limiteazã la pojghiţa vieţii de zi cu zi, care ştiu sã trãiascã dincolo de aparenţe şi de banalitate, care au alte modele şi sunt în stare sã le transmitã mai departe, care au nişte repere adânc înrãdãcinate în suflet şi sunt capabili sã îşi pãstreze coloana vertebralã indiferent de vremurile în care trãim. Sã fie ei înşişi, nu copia altora. 

       Am încercat prin toate mijloacele sã duc mai departe „Arhiva” mea. O emisiune pe care am gândit-o fãrã a mã abate niciodatã de la mesajul pe care am vrut sã-l transmit de-a lungul timpului. Cã în noianul de inculturã, de prostie crasã, manelizare intelectualã, superficial şi banalitate, existã oameni care trãiesc altfel. Cã au alte sisteme de valori dupã care şi-au croit viaţa. Cã nu este neaparatã nevoie sã ne îndobitocim spiritual doar pentru cã „asta vrea publicul”. Nu, dragii mei, publicul nu vrea asta! Sau cel puţin, nu tot publicul! Publicul vrea ce i se oferã. Degeaba spunem cã atâta timp cât are telecomanda în mânã are posibilitatea alegerii. Da, aşa este… dar ce face când trebuie sã aleagã dintre zece lucruri şi toate la fel de proaste? Se blazeazã şi încet încet acceptã ce i se dã. Nu îi mai pasã. Fãrã sã-şi dea seama cã astfel devine şi el un simplu numãr care alcãtuieşte rapoartele de audienţã. Cã nu existã ca individ ci doar face parte dintr-o masã de manevrã numai bunã de îndreptat cãtre un scop sau un altul. În general, scopul este financiar. Cãci, din pãcate, astãzi, înafarã de ban nu mai existã nimic.

        Nu vreau sã comentez aspecte legate de necesitatea pãstrãrii în grila de programe a „Arhivei”.  Nici de eforturile depuse în ultimii doi ani pentru a reuşi sã realizãm noi emisiuni. Nici de orele petrecute pe la uşi pentru a primi acelaşi rãspuns, nici de miile de hârtii trimise cãtre diferite departamente pentru a putea merge mai departe. Ţin doar sã punctez un alt aspect legat de costuri: din pãcate, în România, cultura nu se face cu bani. Deşi exact acest lucru ar trebui. Şi nici nu aduce (vezi cazul TVR Cultural). Tot astfel, nici emisiunea respectivã nu costa TVR-ul o avere. Mai bine spus, nu îl costa decât resuse interne, pentru cã toţi oamenii prezenţi în studioul nostru nu au fost niciodatã plãtiţi. Nu mã mândresc cu asta, ba chiar este o ruşine pentru mine sã o spun. Toţi cei care au venit de-a lungul timpului meritau mai mult decât vreo câteva sute de lei menite sã le acopere deranjul. Meritau în primul rând aprecierea noastrã. Care, iatã, devine din ce în ce mai palidã, pânã când va dispãrea de tot, odatã cu dispariţia acelor câteva emisiuni unde mai aveau acces.

Din arhiva TVR        De ce atâta îndârjire pentru a pãstra emisiunea? E doar o emisiune tv, veţi spune. Am vrut sã arãt cã se poate. Cã avem nevoie de modele  – profesionale, umane, de viaţã – care sã ne împrumute reperele lor. Cã încã mai existã speranţã pentru cei care gândesc, care au nevoie de artã şi de frumos ca sã nu se sufoce în lumea asta tot mai haoticã şi mai delirantã. Cã nu tot ce existã la televizor trebuie sã fie prost şi deşãnţat. Cã atâta timp cât eşti consecvent cu tine însuţi şi cu munca ta, rezultatele nu vor întârzia sã aparã  (în Raportul de activitate al TVR din 2010, emisiunea „Din arhiva TVR” era consideratã cea mai bunã de pe TVR 3). Cã indiferent unde transmiţi mesajul, atâta timp cât el are profunzime, se vor gãsi urechi care sã-l audã şi minţi care sã-l priceapã. Cã poţi avea longevitate atâta timp cât eşti sincer cu tine şi cu publicul cãruia i te adresezi.

        Acesta a fost crezul meu timp de şapte ani. Nu ştiu în ce mãsurã am reuşit sã îl îndeplinesc. Poate doar cei care au urmãrit ce am realizat de-a lungul timpului sã îmi poatã da adevãrata mãsurã a lucrurilor. Sã îmi spunã unde am greşit, chiar dacã acum, poate, este mult prea târziu. Ştiu doar cã mai erau multelucruri de fãcut, multe de spus, mulţi oameni noi de adus în faţa dumneavoastrã. Da, în faţa dumneavoastrã, a celor care ne-aţi urmãrit, ne-aţi apreciat, ne-aţi criticat, ne-aţi trimis un gând bun, aţi empatizat cu noi şi ne-aţi motivat sã mergem mai departe. Am tot încercat asta, indiferent cât de greu mi-a fost, cât de tare a durut, câtã umilinţã a trebuit sã ascundã un astfel de demers. Acum nu se mai poate.

        Şi nu, nu am deloc sentimentul acela cã un sfârşit este un nou început, chiar dacã, sã zicem cã activitatea mea profesionalã nu se încheie aici. Cu „Arhiva” mea se sfârşeşte un ideal de lume. O emoţie, O revelaţie.

Anunțuri

Dorina Lazãr, între scena Odeonului şi scena vieţii

dorina lazar      

        Se spune cã teatrul este oglinda vieţii. Şi oare cum te poţi oglindi cel mai bine, gândindu-te la teatru, decât în ochii unui actor? Un actor care trãieşte pe lângã propria lui existenţã, atestatã juridic de datele din cartea de identitate, şi o mulţime de alte existenţe detaşându-se de sine însuşi ca de o piele imaginarã, pentru a învãlui cu propria-i materie spiritualã, sufletul atâtor personaje…

         Nu este uşor sã fii actor… însã nimic nu mai este uşor astãzi. Mai ales când vremurile s-au schimbat. Şi nici respectul pentru meserie nu mai este acelaşi. Acestea sunt câteva dintre gândurile Dorinei Lazãr, împãrtãşite lui Irninis Miricioiu, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 29 iunie, de la ora 19.30 pe TVR 3.

       Şi gândurile sale se întorc în trecut, la Hunedoara natalã, la familia de oameni simpli în care a crescut înconjuratã de multã dragoste. Mãrturiseşte cã a crescut printre cãrţi: „Am o prietenă, colegă de grădiniţă şi de şcoală, ai cărei părinţi aveau librăria din oraş. Asta se petrecea în anii ’47-’49. Ne duceam să ne jucăm acolo. Aveau colecţii de reviste, cărţi… N-am să uit niciodată mirosul de creioane Hardtmuth, de caiete noi… Pesemne că a existat în mine dorinţa de a depăşi condiţia aceea”, mãrturiseşte actriţa.  Poate cã acesta a fost motivul pentru care a plecat de acasã, a venit la Bucureşti cu gândul sã dea admitere la Filologie. Cum examenele de la Teatru se dădeau înainte, mama  sa, actriţã la Bulandra, a îndemnat-o sã se ducã şi la teatru. Gest care avea sã-i schimbe întreaga viaţã. A avut profesori minunaţi care i-au insuflat respectul sacru pentru actorie: Ion Finteşteanu, Sanda Manu, Dem Radulescu. Oameni care au şlefuit-o, care i-au insuflat respectul sacru pentru meserie şi pentru public, unicul beneficiar al strãdaniilor actoriceşti.

        Actriţă de o expresivitate deosebitã, care a trecut cu uşurinţã de la comic la tragic, Dorina Lazãr a debutat în 1961 la Teatrul Regional Bucureşti, iar din 1969 a evoluat pe scena Odeonului, al cărui director avea sã devinã  2003. Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul „Păcală” al regizorului Geo Saizescu. Şi dacã acesta a fost începutu, printre cele mai importante filme în care a mai jucat se numără „Angela merge mai departe”, „Liceenii”, „Balanţa” şi „Amen”. În anul 1979 a primit premiul „Leul de bronz” la Festivalul International de Teatru de la Arezzo, pentru spectacolul „Năpasta”, moment de cotiturã în propria sa carierã, dupã cum singurã mãrturiseşte. Dincolo de schimbarea registrului comic în care evoluase pânã atunci, rolul respectiv i-a adus şi o redescoperire de sine, înţelegerea propriilor capacitãţi creatoare.

        Peste 50 de roluri în teatru şi aproximativ tot atâtea în film i-au jalonat cariera încununată de numeroase premii: Cea mai bună actriţă pentru rolurile din „Angela merge mai departe”, acordat de Asociaţia Cineaştilor din România, Maria din „Nu ne naştem toţi la fel” (Asociaţia Oamenilor de Teatru şi Muzicienilor din România, 1986), Ea din „Frumos e în septembrie la Veneţia” (Festivalul de film „Henri Langlois” de la Tours, Franţa), Grete din „Şefele”; Premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER (2008) şi la TIFF (2010). A fost distinsă cu Ordinul „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler (2000). Şi premiile sale nu se limiteazã la cele enumerate.

      Astãzi, joacã în continuare şi dirijeazã cu mânã sigurã destinul Teatrului Odeon, oferind totodatã o şansã de exprimare tinerilor actori şi creatori de teatru. Nu este puţin lucru, am comenta noi, mai ales cã beneficiarul tuturor strãdaniilor sale rãmâne publicul.

În paşi de dans

cornel patrichi       Unii oameni se nasc cu dansul în sânge. Învaţã mai întâi sã se mişte în ritmul muzicii şi de-abia apoi fac primii paşi sau rostesc primele cuvinte. Şi asta pentru cã vocaţia este mai presus de propria naturã, mai presus de contextul social sau de dorinţele celor din jur.

        Pentru cei care au făcut din dans un mod de viaţă acesta este ca un drog. Dansul este totul. De fapt, dansul este în centrul existenţei oricărui coregraf, dansator sau balerin. Nu se pot opri să danseze indiferent de vârsta. Acesta este cazul şi maestrului Cornel Patrichi, invitatul lui Irninis Miricioiu, în cadrul ediţiei de sâmbãtã, 22 iunie, a emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã de la ora 19.30 pe TVR 3. Poate cã acum nu mai danseazã, dar cu siguranţã vârful pantofului sãu bate ritmul muzicii şi ceva din fiinţa sa vibreazã încã imaginându-şi o coregrafie.

        Nu a ales deliberat dansul, ci mai bine spus, dansul l-a ales pe el, pentru cã a nimerit printr-o întâmplare la şcoala de balet. O întâmplare fericitã, am spune noi. „În clipa în care m-am dus la şcoală, mama mi-a spus să am grijă să nu-i spun tatei, că dacă aude că mă fac balerin cine ştie ce mai iese. M-am dus la şcoală pe blat, ca să folosesc un termen de argou, fără să-i spun tatei. Am început să iau premii şi destul de târziu a aflat că sunt la şcoala de balet. Era contabil de meserie. Nu avea multe în comun cu arta, cu spectacolul. După aceea a fost mândru de mine”, mãrturiseste maestrul intr-un interviu.

         A absolvit Liceul de Coregrafie în 1962, povestind cu umor cum şi-a început cariera ca prim balerin la Teatrul “Constantin Tănase”, iar din 1970 angajându-se la  Teatrul „Fantasio”. La vârsta de 26 de ani a primit derogare pentru a fi maistru, un lucru foarte important având în vedere cã era foarte tânãr. Nu a existat spectacol de varietăţi în care să nu fi fost prezent la televiziune în anii ’70, Arhiva TVR fiind cea mai potrivitã mãrturie.  Colaborarea cu Alexandru Bocăneţ a fost una fructuoasă de ambele părţi, emisiunea “Gala Lunilor” fiind una dintre cele mai îndragite din acea perioada.

         Promotor al dansului modern, a creat nenumărate coregrafii de-a lungul timpului, toate purtându-i amprenta clară, uluitoare, care a impus noi standarde. A fost solicitat să apară în câteva filme, printre care se numãrã “Detaşamentul Concordia”, “Melodii, melodii…”, “Gloria nu cântă”, “Alexandra şi infernul”, “Un august în flăcări”, “Veronica”, “Pentru că se iubesc”, “Pădurea pierdută”, “Balul de sâmbătă seara”. A realizat coregrafia pentru “Viraj periculos”, “Eu, tu şi Ovidiu”, “Buna seară, Domnule Wilde” (la televiziune), “Actorul şi sălbaticii”, “Cântecele mării”.

          În 1987 alege calea exilului şi  se stabileşte în Italia, însã dorul de Romania îl  îndeamnã sã se întoarcã înapoi imediat dupã revoluţie. Dupã revenirea în ţarã, este cooptat de Florin Cãlinescu şi realizeazã 88 de balete în 11 luni, „cât face un coregraf toatã viaţa”, glumeşte maestrul.

          Despre începuturi, despre pasiunea sa de o viaţã pentru o profesie transformatã într-un crez artistic, despre ce însemna cu adevãrat munca pe vremuri, dar şi despre situaţia dansului privitã cu ochii critici ai coregrafului, maestrul Cornel Patrichi vorbeşte cu emoţie şi duioşie, demonstrând încã o datã delicateţea sufletului sãu de artist.

Cântece de voie bunã

       Taran-1889 „De-l munceşte dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minuneazã vreo faptã mãreaţã, el îşi cântã durerile şi mulţumirile, îşi cântã eroii, îşi cântã istoria şi astfel sufletul sãu e un izvor nesfârşit de frumoasã poezie” scria Vasile Alecsandri.

        Folclorul nostru autentic, pãstrat cu sfinţenie din generaţie în generaţie, este cel mai mare tezaur al poporului nostru. Ne defineşte rãdãcinile, ne consfinţeşte prezentul, ne îndeamnã sã ne pãtrãm credinţele în viitor. Sã fim noi înşine, sã trãim româneşte, sã ne bucurãm aşa cum numai noi, românii, ştim sã o facem.

        Tocmai de aceea, sâmbãtã, 15 iunie, de la ora 19.30 pe TVR 3, vã propunem în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, sã vã prindeţi în hora noastrã strârnitã de invitaţi adunaţi din toate colţurile ţãrii şi sã vã bucuraţi de cântecele de voie bunã pe care aceştia vi le dãruiesc. Gheorghe Turda, Maria Dragomiroiu, Petricã Mâţu Stoian, Maria Butaciu, Cristian Pomohaci, Saveta Bogdan, Florin Mãrgãrit, Ionuţ Sidãu, Valeria şi Ana Arnãutu, Ioan Chirilã, Alexandru Mica, Paulina Irimia Morãriţa, Ovidiu Homorodean, Ştefan Vlad, Cornel Borza, Gheorghiţa Nicolae şi Marioara Man Gheorghe sunt cei care au ales sã vã ofere prin cântec un strop din magia pe care satul patriarhal, vatra tuturor creaţiilor populare, încã o pãstreazã dincolo de timp şi dincolo de vremuri.

Remember Alexandru Bocãneţ

alexandru-bocanet         A fost un teleast de geniu, care a revolutionat divertismentul de televiziune, transformându-l într-un adevarat spectacol.

          În 1968 a absolvit cursurile Institutului de Arta Teatrala şi Cinematograficã din Bucuresti, însã a intrat pentru prima data în televiziune când încã se afla pe bãncile  şcolii.

          Realizator de filme şi emisiuni muzicale, din septembrie 1966, de când a venit în Radioteleviziune, Andu – cum îi spuneau colegii – a creat emisiuni care au impus un stil aparte. Şi-a pus amprenta definitiv pe spectacolul de divertisment, transformându-l într-un eveniment artistic. Şi-a îndreptat interesul încă de la început spre regia de montaj, tăierea cadrelor reprezentând unul din succesele emisiunilor sale – o tăietură rapidă, prinsă pe fraza muzicală.

          Reţeta creaţiilor sale, care sunt vizionate cu plãcere şi astãzi trecând proba inexorabilã a timpului, cuprindea o avalanşã de bun gust, de umor de bunã calitate, de muzicã scrisã numai de mari compozitori special pentru emisiunile respective, de mari actori care şi-au pus talentul în slujba spectacolului. Minunatele episoade ale serialului de divertisment „Profil pe 625 de linii”- cu trio-ul format din Florian Pittiş, Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru –  au făcut epocă patru ani, iar din 1973 emisiunea „Gala Lunilor”- cu Florin Piersic, Carmen Stănescu, Stela Popescu şi Orchestra condusă de Sile Dinicu –  a reprezentat  un adevãrat punct de cotiturã în istoria televiziunii, polarizând atenţia întregului public. „Un orfelin iubea o orfelinã” şi „Gloria nu cântã” sunt cele douã filme pe care maestrul a apucat sã le ducã la bun sfârşit.

          „Bucuria lucrului de zi cu zi şi, nu de puţine ori, şi de noapte, lângă acest artist de mare calitate umană şi profesională, stârnea, prin contaminare, o mare dragoste pentru meseria de teleast a celor din jurul lui. În principal eram o echipă, poate singura de asemenea calibru din istoria TVR: Doina Levintza, soţie şi scenografă, Oleg Danovski şi Cornel Patrichi -coregrafie, Mircea Gherghinescu şi George Grigorescu – imaginea, Alexandra Dorobanţu şi Dan Nanoveanu – montaj film şi subsemnatul Ovidiu Dumitru -scenarii şi texte”, mãrturiseşte unul dintre colegii care au lucrat alaturi de el, zi şi noapte, Ovidiu Dumitru.

           Dupã doar 11 ani de muncã neîntrerup1292421714Dan_Nanoveanutã în televiziune, dar sute de emisiuni care îi poartã amprenta  inconfundabilã, cutremurul din 4 martie 1977 i-a curmat prea brusc viaţa, talentul, la numai 33 de ani. Oamenii din jurul lui şi-au amintit de el an de an, dar golul lăsat de el n-a mai putut fi acoperit nici până în prezent. Astăzi, Studioul 3 al Televiziunii Române  poartă numele lui Alexandru Bocãneţ, cu toată preţuirea pe care o merită un asemenea creator de geniu.

           În semn de preţuire pentru tot ce ne-a lãsat în Arhiva Televiziunii Romane, ediţia de sâmbãtã, 8 iunie, a emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã de la ora 19.30 pe TVR 3 îi este dedicatã. Invitatul lui Irninis Miricioiu va fi bunul sãu prieten şi coleg, Dan Nanoveanu, cel care i-a fost alãturi şi a fãcut parte din echipa de aur mai bine de zece ani.

Un zâmbet pentru toţi copiii

      childhood_little_girl-1920x1080

         Pentru cei mici, dar şi pentru noi, cei care am pãstrat în suflet spiritul ludic, copilãria este acel univers paradisiac unde totul devine posibil, unde jucãriile prind viaţã şi viaţa însãşi este o adevãratã poezie. Când suntem mici ne dorim sã creştem mari, când creştem ne pare rãu dupã timpul pierdut. Şi de fiecare datã, ne aducem aminte cu nostalgie de copilãrie.

         O datã pe an, de 1 iunie, ar trebui sã ne întoarcem mãcar cu gândul la pãpuşile pe care le-am îndrãgit când eram mici, le-am îmbrãcat şi le-am dat de mâncare, pentru a le abandona câţiva ani mai târziu când noi însene am crezut cã am devenit domnişoare. La maşinuţele care ne-au polarizat toate visele fãcându-ne sã ne credem piloţi de curse, angrenaţi în competiţii contracronometru. La prietenii imaginari pe care i-am avut, desprinşi din basmele citite cu duioşie de bunica. La baba-oarba şi şotron. Şi toate celelalte jocuri care ne-au transformat copilãrie în cea mai frumoasã etapã a vieţii.

          De 1 iunie ne-am gândit sã dedicãm o ediţie Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, de la ora 19.30 pe TVR 3, celor mai mici telespectatori ai noştri, dar şi … copiilor din noi. Vom dansa împreunã cu reprezentanţii şcolii „Soleil”, coregraf Ştefan Soare, dar şi cu balerinele de la „Giuliana”, profesor coregraf Iuliana Rizescu. Vom cânta împreunã cu domnişoarele Elena Bordeianu, Daria Niţã, Eliana Dumitru şi Georgiana Pop, care ne dezvãluie tainele muzicii descoperite la o vârstã fragedã, chiar dacã este vorba de muzicã uşoarã sau foclor. Şi nu în ultimul rând, Denisa Trofin, o tânãrã de numai 16 ani ne invitã sã îi cunoaştem pasiunea.

Naiul lui Pan în mâini de demiurg

     Gheorghe Zamfir    A cucerit cu naiul sãu miraculos întreg Pãmântul. Însã puţini sunt cei care ştiu cã, încã din copilãrie, l-a fascinat… acordeonul pe vremea când asculta cu nesaţ tarafurile de lãutari din Gãeşti, armonica lui Bitter ţiganul sau admira cu jind instrumentele lui Mitu Gãinã, personaje care i-au animat copilãria şi i-au rãmas adânc sãpate în memorie.

        „Cred cã aveam vreo 4-5 ani. Tata avea o bãcãnie în Gãeşti pe care o alimenta din Bucureşti, de la comercianţii, mai ales evrei, de lângã Piaţa Unirii. Blãnari, Lipscani, Şelari erau zonele unde evreii aveau foarte multe magazine en-gross şi tata cumpãra marfã de acolo. Într-o zi, am ţinut morţiş sã vin cu el  sã vãd Capitala, cu toatã fascinaţia ei şi cu tot ceea ce putea ea sã ofere unui copil de 5 ani… Ţin minte, era într-o iarnã, era ger puternic. Tata a acceptat, m-a luat cu trenul de la Gãeşti la Bucureşti şi am vãzut acolo, pentru prima datã, un taraf mic de 3-4 inşi, format din muzicanţi orbi. O fatã cânta la un acordeon alb, din sidef. Şi l-am întrebat pe tata cum poate ea sã-şi mişte mâinile pe acea claviatura, iar tata n-a putut sã-mi explice. Aşa cã l-am ţinut în ger s-o ascult. Eram fascinat.”, mãrturiseşte cu nostalgie maestrul Gheorghe Zamfir în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 17 mai, de la ora 19.30 pe TVR 3.

        Şi îşi continuã povestea, cu un umor fin şi cu o deosebitã bogãţie a detaliilor, zugrãvind sub ochii noştri, ai celor care îl ascultã, o lume întreagã în care vedem aievea bãcãnia lui Tudor Zamfir plinã de bunãtãţi, pe Bitter ţiganul trecând cu armonica la gurã sau figura impozantã a maestrului Fãnicã Luca, profesorul care avea sã-i schimbe viaţa tânãrului Gheorghe Zamfir. O lume plinã de culoare şi mai ales… muzicã.

        Pentru cã „folclorul este starea majorã a poporului român”, dupã cum mãrturiseşte, plin de sensibilitate şi pioşenie, cel cG. Zamfir si I. Miricioiuare a a transformat folclorul în propriul sãu crez artistic pe care nu l-a trãdat niciodatã. Ba mai mult, a încercat sã treacã dincolo de limite, fãrã a se rezuma doar la interpretare sau la compoziţie, revoluționând sunetul la scară universală și aducând naiul în atenția publicului modern.

       Vã invitãm aşadar sã urmãriţi o ediţie plinã de nostalgie şi sensibilitate care se doreşte a fi un semn de recunoştinţã adus maestrului Gheorghe Zamfir care în 2013 sãrbãtoreşte 55 de ani de carierã artisticã. 55 de ani de când dãruie cu generozitate energia inepuizabilã a sufletului sãu transpusã în sunete, creaţiile izvorâte din dragostea pentru propriile rãdãcini adânc ancorate în spiritualitate şi credinţa într-o lume mai bunã. 55 de ani. O viaţã de om.