Un sfârşit e un nou început. Sau poate e doar sfârşit

        Astãzi este prima zi din restul vieţii mele. Fãrã sa vreau, fãrã sã-mi doresc mãcar, acest lucru s-a petrecut fãrã ca eu sã pot mişca mãcar un deget. Deşi poate, lucrurile implacabile sunt cele mai dureroase. Ieri s-a încheiat un ciclu de şapte ani din viaţa mea. Şapte ani cu bune şi rele, şapte ani cu lacrimi şi speranţe, dar mai ales şapte ani cu pasiune pentru un lucru în care am investit o bunã bucatã din mine. Şi pentru care nu am precupeţit niciun efort. Şi care da, recunosc, m-a rãsplãtit din plin pentru fiecare clipã din cei şapte ani pe care i-am dedicat-o.Din arhiva TVR       Drumul emisiunii mele „Din arhiva TVR” se opreşte dupa şapte ani de întâlniri memorabile cu oameni pe care i-am admirat sincer de când eram copil. Pe unii i-am vãzut la televizor şi nu am sperat niciodatã cã voi avea privilegiul sã mã întâlnesc faţã în faţã sau, şi mai mult, sã îi am parteneri de dialog. Pe alţii i-am auzit cântând şi mi-am legat, ca fiecare dintre noi, momente din viaţã de cântecele lor. Pe unii i-am admirat dând viaţã vreunui personaj, întruchipând binele şi rãul, transmiţând emoţie, creionând lumi ideale. De alţii m-am apropiat încet, cu teamã, având ideea preconceputã cã voi fi judecatã dupã vârstã, înfãţişare, statut şi mai puţin dupã ce sunt eu în realitate. Ce gândesc. Ce simt.

        Am întâlnit atâţia oameni minunaţi încât mi-e greu acum pânã sã-i şi enumãr. Oameni de la care am avut ce învãţa, dincolo de exemplul personal. Oameni care m-au construit pe mine ca om, care m-au şlefuit prin prisma experienţei lor de viaţã, a felului în care au ales sã-şi croiascã existenţa. Mulţi dintre ei nu mai sunt printre noi. Dar poate uneori gândul meu bun ajunge la ei în ceruri: Ion Lucian, Ştefan Radof, Dumitru Rucãreanu, Adrian Pãunescu, George Motoi, Dan Mihãescu, Nae Lãzãrescu, Dan Iordachescu, Cornel Fugaru şi mulţi alţii. Pe mulţi îi admiram fãrã sã îndrãznesc sã sper cã îi voi cunoaşte vreodatã (Matei Vişniec, Carmen Stãnescu). De mulţi dintre ei îmi este dor. De vorba caldã, de înţelepciunea unor vieţi trãite altfel, de modelul pe care încã îl reprezintã.

       Îmi veţi spune cã dupã şapte ani scotocind în arhivã, am devenit şi eu de modã veche. Da, se poate spune şi aşa, dacã a fi de modã veche înseamnã sã te regãseşti tot mai puţin într-o lume care vinde cu preponderenţã pâine şi circ. În care nonvalorile sunt ridicate la rang de valoare, iar oamenii care au cu adevãrat ceva de spus nu mai au loc de nulitãţi. În care dominã kitschul, senzaţionalul, grotescul, scandalul, în care totul este prea strident, prea violent, prea agresiv. În care nu mai existã loc pentru nuanţe, pentru idei, pentru interpretãri. În care totul ne este vândut de-a gata, deja rumegat şi digerat într-o încercare bolnavã de alienare a individului. Nu, nu mã regãsesc deloc în lumea asta. Mie îmi este dor de decenţã, bun simţ, pudoare, de oameni care nu se limiteazã la pojghiţa vieţii de zi cu zi, care ştiu sã trãiascã dincolo de aparenţe şi de banalitate, care au alte modele şi sunt în stare sã le transmitã mai departe, care au nişte repere adânc înrãdãcinate în suflet şi sunt capabili sã îşi pãstreze coloana vertebralã indiferent de vremurile în care trãim. Sã fie ei înşişi, nu copia altora. 

       Am încercat prin toate mijloacele sã duc mai departe „Arhiva” mea. O emisiune pe care am gândit-o fãrã a mã abate niciodatã de la mesajul pe care am vrut sã-l transmit de-a lungul timpului. Cã în noianul de inculturã, de prostie crasã, manelizare intelectualã, superficial şi banalitate, existã oameni care trãiesc altfel. Cã au alte sisteme de valori dupã care şi-au croit viaţa. Cã nu este neaparatã nevoie sã ne îndobitocim spiritual doar pentru cã „asta vrea publicul”. Nu, dragii mei, publicul nu vrea asta! Sau cel puţin, nu tot publicul! Publicul vrea ce i se oferã. Degeaba spunem cã atâta timp cât are telecomanda în mânã are posibilitatea alegerii. Da, aşa este… dar ce face când trebuie sã aleagã dintre zece lucruri şi toate la fel de proaste? Se blazeazã şi încet încet acceptã ce i se dã. Nu îi mai pasã. Fãrã sã-şi dea seama cã astfel devine şi el un simplu numãr care alcãtuieşte rapoartele de audienţã. Cã nu existã ca individ ci doar face parte dintr-o masã de manevrã numai bunã de îndreptat cãtre un scop sau un altul. În general, scopul este financiar. Cãci, din pãcate, astãzi, înafarã de ban nu mai existã nimic.

        Nu vreau sã comentez aspecte legate de necesitatea pãstrãrii în grila de programe a „Arhivei”.  Nici de eforturile depuse în ultimii doi ani pentru a reuşi sã realizãm noi emisiuni. Nici de orele petrecute pe la uşi pentru a primi acelaşi rãspuns, nici de miile de hârtii trimise cãtre diferite departamente pentru a putea merge mai departe. Ţin doar sã punctez un alt aspect legat de costuri: din pãcate, în România, cultura nu se face cu bani. Deşi exact acest lucru ar trebui. Şi nici nu aduce (vezi cazul TVR Cultural). Tot astfel, nici emisiunea respectivã nu costa TVR-ul o avere. Mai bine spus, nu îl costa decât resuse interne, pentru cã toţi oamenii prezenţi în studioul nostru nu au fost niciodatã plãtiţi. Nu mã mândresc cu asta, ba chiar este o ruşine pentru mine sã o spun. Toţi cei care au venit de-a lungul timpului meritau mai mult decât vreo câteva sute de lei menite sã le acopere deranjul. Meritau în primul rând aprecierea noastrã. Care, iatã, devine din ce în ce mai palidã, pânã când va dispãrea de tot, odatã cu dispariţia acelor câteva emisiuni unde mai aveau acces.

Din arhiva TVR        De ce atâta îndârjire pentru a pãstra emisiunea? E doar o emisiune tv, veţi spune. Am vrut sã arãt cã se poate. Cã avem nevoie de modele  – profesionale, umane, de viaţã – care sã ne împrumute reperele lor. Cã încã mai existã speranţã pentru cei care gândesc, care au nevoie de artã şi de frumos ca sã nu se sufoce în lumea asta tot mai haoticã şi mai delirantã. Cã nu tot ce existã la televizor trebuie sã fie prost şi deşãnţat. Cã atâta timp cât eşti consecvent cu tine însuţi şi cu munca ta, rezultatele nu vor întârzia sã aparã  (în Raportul de activitate al TVR din 2010, emisiunea „Din arhiva TVR” era consideratã cea mai bunã de pe TVR 3). Cã indiferent unde transmiţi mesajul, atâta timp cât el are profunzime, se vor gãsi urechi care sã-l audã şi minţi care sã-l priceapã. Cã poţi avea longevitate atâta timp cât eşti sincer cu tine şi cu publicul cãruia i te adresezi.

        Acesta a fost crezul meu timp de şapte ani. Nu ştiu în ce mãsurã am reuşit sã îl îndeplinesc. Poate doar cei care au urmãrit ce am realizat de-a lungul timpului sã îmi poatã da adevãrata mãsurã a lucrurilor. Sã îmi spunã unde am greşit, chiar dacã acum, poate, este mult prea târziu. Ştiu doar cã mai erau multelucruri de fãcut, multe de spus, mulţi oameni noi de adus în faţa dumneavoastrã. Da, în faţa dumneavoastrã, a celor care ne-aţi urmãrit, ne-aţi apreciat, ne-aţi criticat, ne-aţi trimis un gând bun, aţi empatizat cu noi şi ne-aţi motivat sã mergem mai departe. Am tot încercat asta, indiferent cât de greu mi-a fost, cât de tare a durut, câtã umilinţã a trebuit sã ascundã un astfel de demers. Acum nu se mai poate.

        Şi nu, nu am deloc sentimentul acela cã un sfârşit este un nou început, chiar dacã, sã zicem cã activitatea mea profesionalã nu se încheie aici. Cu „Arhiva” mea se sfârşeşte un ideal de lume. O emoţie, O revelaţie.

Anunțuri