„Nu conteazã cât de lung am pãrul…”

          A fost, mai întâi de toate, un OM. Poate mai mult decât atât. O sursã incredibilã de energie. O inteligenţã multilateralã. O fiinţã cu o incredibilã vitezã de reacţie, o inepuizabilã capacitate de mişcare, o trãire atât de intensã încât ajunsese la ardere. Un practicant al Libertãţii mai mult decât un teoretician al ei. Un semãnãtor de libertate. Şi de frumos. Deşi, fizic nu mai este printre noi, Florian Pittiş trãieşte încã prin lucrurile de care numele sãu este legat. Continuă lectura

Ne mor artistii!

       Nu trece o zi fara sa aud ca, din nefericire, Dumnezeu a mai chemat pe cineva la El. Dar se pare ca in ultima perioada, prefera artistii. Anul trecut, dar si anul acesta, a fost marcat de mai multe disparitii zguduitoare pentru cultura romaneasca: Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Florian Pittis, Jean Constantin, Lucia Muresan, Gruia Stoia si mai nou, Madalina Manole… ca sa nu ii mai punem la socoteala pe Stefan Iordache, Adrian Pintea, Gil Dobrica, Iuliu Merca, Teo Peter si multi altii, prea multi pentru a fi enumerati intr-o rememorare exhaustiva…

      De fiecare data, media se arunca asupra subiectului cu aviditate, zile intregi se tot dezbate subiectul mortii artistului, cum, cand, unde si de ce, se fac transmisii de la fata locului, uneori chiar de la inmormantare (vezi fenomenul OTV), mediatizarea excesiva parand, la prima vedere, un ultim omagiu adresat celui disparut. Suntem bombardati cu informatii care, uneori, nu ne privesc, sporind durerea familiei indoliate si obligandu-ne pe noi, neavizatii, sa ne dam cu parerea. Timp de cateva zile de la tristul eveniment, toate canalele tv, toata presa, toata lumea are un „nou” subiect de discutie. Sau de barfa.

     Din pacate, ne aducem aminte de artistii nostri, abia dupa ce nu mai sunt. Abia dupa ce si-au incheiat o viata, arzand in fata publicului, pe scena, in lumina reflectoarelor, daruindu-ne noua tot ce aveau ei mai bun. Emotia, trairea, o parte din sufletul lor. Iar noi,  in loc sa ii apreciem atunci cand inca ii avem, cand inca mai  sunt printre noi, respira, traiesc intr-un colt de oras uitat de lume, le asteptam moartea cu infrigurare, ca sa le putem scrie necroloage. Batalia pentru audienta nu se mai da prin lungimea sau scurtimea fustelor domnisoarelor asistente, prin episodul 578 din serialul Elodia, sau prin goana dupa senzational, dupa faptul divers impins la extrem, ci dupa „spectacolul” mortii, trait, aparent, la nivel national.

    Intr-adevar, dreptul la informatie este garantat prin Constitutie, este normal sa aflam ce se intampla in jurul nostru, insa nu mi se pare normal sa fim luati martori la o durere care nu este a noastra. Mai ales ca aceasta mediatizare exagerata a mortii unui artist, nu este nici pe departe un omagiu, ci doar o demitizare a acestuia prin uzanta excesiva. Ca sa nu mai punem la socoteala, ca imediat dupa ce „evenimentul” a fost inlocuit de un altul, straturi groase de uitare se astern peste cei care au disparut.  N-ar fi mai simplu sa ii apreciem atunci cand inca mai sunt printre noi, decat sa le ridicam statui dupa moarte? Sa le oferim un zambet si o vorba buna in semn de recunostinta ca au lasat ceva in urma lor?

    „Cred ca Dumnezeu si-a propus sa isi faca un teatru acolo in cer, ca prea ii ia pe toti marii actori„, spunea Vladimir Gaitan dupa aflarea vestii mortii lui Gheorghe Dinica. Sau mai bine zis, pune in scena un grandios spectacol… Fara sa vreau, m-am dus cu gandul la una dintre cartile lui Jose Saramago, intitulata „Intermitentele mortii”: intr-o tara al carei nume nu este mentionat, se intimpla ceva ce nu s-a mai pomenit de la inceputul lumii: moartea decide sa-si suspende activitatea. De ce? Tocmai pentru ca s-a indragostit… Insa din pacate, la noi, moartea a uitat sa se mai indragosteasca…

Irninis Miricioiu