Am ales nemãrginirea… In memoriam Cornel Fugaru

       Scriam, nu demult un scurt articol intitulat Ne mor artiştii. De atunci şi pânã acum a mai trecut ceva vreme şi iatã cã a venit vremea altora sã treacã graniţa dintre viaţã şi moarte. Uneori prea repede, alteori neaşteptat, întotdeauna dureros.

       Mã încearcã un sentiment de profundã tristeţe sã scriu acum despre un om pe care l-am cunoscut, despre un om cu care am stat de vorbã, pe care l-am avut ca invitat în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, pe 31 octombrie 2009, şi care astãzi a dispãrut dintre noi. Compozitorul Cornel Fugaru se alãturã pleiadei de artişti care ne-au pãrãsit prematur, lãsând un loc gol în vieţile şi inimile noastre.

        Este suficient sã amintesc „Emoţie de toamnã”, inspiratã de versurile lui Nichita Stãnescu, melodie pe care am difuzat-o de câteva ori în cadrul emisiunii pe care o realizez, „Am ales nemãrginirea” sau „Spune-mi” – un cântec rãsplãtit cu 11 premii la festivaluri de specialitate pentru a înţelege cu sufletul creaţia lui Cornel Fugaru. La care se adaugã şi alte peste 600 de lucrãri compuse în peste 40 de ani dedicaţi muzicii, fãrã a pune la socotealã şi cele 30 de trofee internaţionale pe care maestrul le avea la activ.

      Nu putem trece în revistã în acest moment retrospectiv cariera compozitorului fãrã sã evocãm antologica formaţie „Sincron”, pe care Cornel Fugaru a fondat-o în 1964, formaţie care a marcat o epocã, inaugurând un stil de interpretare, pe cât de valoros, pe atât de novator pentru vremurile comuniste. În special, datoritã felului mãiastru în care Fugaru a ştiut sã îmbrace în ritm de rock, comori ale folclorului românesc: „Alunelu”, „Hãulita de la Gorj” şi „Pocnind din bici pe lângã boi”, fãcându-le astfel accesibile unui public tânãr şi îndrãgostit de muzicã.

        Fugaru a făcut parte din jurii naţionale de concursuri de muzicã uşoarã, a susţinut numeroase concerte şi recitaluri la televiziune, a apãrut ca interpret în filme – „Opt minute de vis” (1966), regia Mihai Constantinescu; „Opt exerciţii de 625 de linii” (1967), film TV; „Împuşcãturi pe portativ” (1967), regia Cezar Grigoriu – şi a scris şi muzică de film pentru pelicule precum „Brezaia”, „Cici”, Cei 4 M”, „Oacã şi Boacã” etc.

       Împreunã cu soția sa, Mirela Fugaru, a organizat cu numai câțiva ani în urma, festivalul „Steaua de Aur”, dedicat micilor interpreți, festival declarat de Federatia Internationala de Organizare a Festivalurilor cel mai bun din lume în 2001, 2002, 2003.

       În semn de respect şi ca un ultim omagiu adresat celui care a fost Cornel Fugaru, ne-am gândit ca astãzi, de la orele 22.00 pe TVR 3 sã redifuzãm ediţia din 31 octombrie 2010 a emisiunii Din arhiva TVR care i-a fost dedicatã. Chiar dacã de acum Cornel Fugaru a ales nemãrginirea,  muzica sa va fi cea care îi va pãstra vie amintirea!

Irninis Miricioiu

Anunțuri

In memoriam Adrian Pãunescu

           

         Speram sã nu ajung sã scriu niciodatã despre poetul Adrian Pãunescu la trecut. În mintea mea, de om care l-a cunoscut ca profesor, dar şi în calitate de invitat al emisiunii Din arhiva TVR, el continuã sã trãiascã şi acum, în clipa aceasta, când scriu aceste rânduri, deşi realitatea nu înceteazã sã mã contrazicã.

      Nu am crezut cã dispariţia lui dintre noi mã va afecta atat de mult. Nu am crezut cã voi simţi cã mi-am pierdut o rudã, un prieten, un profesor care timp de un an de zile ne-a împãrtãşit, mie şi colegilor mei, câte ceva din experienţa lui de viatã, din cultura sa vastã, câte ceva din propriul sãu suflet. Şi cred cã acelaşi sentiment îl trãiesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut, fie şi prin intermediul scrisului sãu, al poeziilor sale care ţintesc cele mai intime coarde ale sufletului omenesc, fãcându-le sã vibreze într-un ritm de cãdelniţã.

       L-am perceput cu admiraţie, cu respect, cu teamã aproape; întalnirea prilejuitã de acceptarea invitaţiei în studioul emisiunii fiind una pe cât de aşteptatã, pe atât de provocatoare de nelinişti, tocmai pentru cã nu mi-am putut imagina niciodatã cã voi reuşi sã îl am ca partener de discuţie, de la egal la egal pe unul dintre cei care au reuşit sã schimbe istoria culturii româneşti. Mi-a fost teamã atunci sã nu greşesc, sã nu depãşesc vreo limitã imaginarã, sã nu mã ridic la nivelul propriilor mele aşteptãri în faţa unui interlocutor pe care îl cunoşteam doar printre rânduri. Rânduri, rânduri de poezie ruptã din sufletul sãu.  Şi dupã ce becul roşu al camerei de luat vederi s-a aprins, dupã ce mi-am luat inima în dinţi şi am început discuţia, am descoperit un alt Adrian Pãunescu, foarte cald, foarte apropiat de noi toţi şi totuşi foarte trist. Trist pentru revelaţia bãtãliei pierdute deşi pe care n-a abandonat-o niciodatã. Trist pentru valurile de inculturã care ne împresoarã fãrã sã ne dãm seama, trist pentru incapacitatea noastrã de a ieşi din cercul strâmt al neînţelegerii noastre.

       În finalul emisiunii, mi-a promis cã va reveni în studioul emisiunii Din arhiva TVR pentru o nouã discuţie. Şi acum constat cã m-a minţit. Pe mine, pe noi, pe toţi cei care ne-am aşteptat sã-l vedem luptând în continuare. Cu dogmele, cu kitsch-ul moral al vieţii de zi cu zi, cu noi înşine. Şi poate cã totuşi, undeva, cândva, dincolo de timp şi spaţiu, vom avea din nou ocazia unei revederi. Fie ea şi în cer.

       Ca o ultimã dovadã de respect, ne-am gândit sã redifuzãm în aceastã searã, de la ora 23.00, pe TVR 3 înregistrarea emisiunii Din arhiva TVR din 16 ianuarie 2010, atunci când poetul Adrian Paunescu ne-a cãlcat pragul pentru a ne dãrui câte ceva din bogãţia sufletului sãu.

Irninis Miricioiu

 

In memoriam Ştefan Iordache

      A copilarit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“, într-o familie de oameni simpli, care şi-au dorit ca fii lor să înveţe carte. La 16 ani a dat examen la Medicină, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În 1959 a intrat la Institut ultimul şi l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. A debutat în film în 1964 cu rolul titular din filmul „Străinul“. Timp de aproape jumătate de secol a interpretat roluri memorabile în teatru şi film: „Glissando“, peliculă ce a făcut furori în epocă, apoi „Ediţie specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie,  „Cel mai iubit dintre pământeni“, în regia lui Şerban Marinescu. Raman antologice personajele cãrora le-a dat viaţã pe scena: Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcărete, Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu, şi Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit şi Premiul UNITER.

        Îi plăceau oamenii şi viaţa. Şi cârciuma, pentru că, spunea el, la cârciumă se dezleagă limbile şi ies la iveală caracterele. După fiecare rol îşi spunea că e ultimul, dar nu l-a lăsat niciodată sufletul să-l refuze pe următorul. Şi niciodată nu s-a plâns de cât este de grea meseria de actor. Marturisea cu nonsalanta: Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici.”

        Nu avem nevoie de momente speciale pentru a ne reaminti de oameni care au fost, oameni care au lãsat ceva în urmã. Tocmai de aceea, Dorel Vişan, unul dintre prietenii apropiaţi ai marelui actor, a acceptat invitaţia moderatorei Irninis Miricioiu de a depãna amintiri în cadrul emisiunii Din arhiva TVR de sâmbãtã, 28 august, de la 15.30 pe TVR 3, despre un suflet, o personalitate, un actor de neînlocuit: Ştefan Iordache.