Dorina Lazãr, între scena Odeonului şi scena vieţii

dorina lazar      

        Se spune cã teatrul este oglinda vieţii. Şi oare cum te poţi oglindi cel mai bine, gândindu-te la teatru, decât în ochii unui actor? Un actor care trãieşte pe lângã propria lui existenţã, atestatã juridic de datele din cartea de identitate, şi o mulţime de alte existenţe detaşându-se de sine însuşi ca de o piele imaginarã, pentru a învãlui cu propria-i materie spiritualã, sufletul atâtor personaje…

         Nu este uşor sã fii actor… însã nimic nu mai este uşor astãzi. Mai ales când vremurile s-au schimbat. Şi nici respectul pentru meserie nu mai este acelaşi. Acestea sunt câteva dintre gândurile Dorinei Lazãr, împãrtãşite lui Irninis Miricioiu, în cadrul emisiunii Din arhiva TVR, difuzatã sâmbãtã, 29 iunie, de la ora 19.30 pe TVR 3.

       Şi gândurile sale se întorc în trecut, la Hunedoara natalã, la familia de oameni simpli în care a crescut înconjuratã de multã dragoste. Mãrturiseşte cã a crescut printre cãrţi: „Am o prietenă, colegă de grădiniţă şi de şcoală, ai cărei părinţi aveau librăria din oraş. Asta se petrecea în anii ’47-’49. Ne duceam să ne jucăm acolo. Aveau colecţii de reviste, cărţi… N-am să uit niciodată mirosul de creioane Hardtmuth, de caiete noi… Pesemne că a existat în mine dorinţa de a depăşi condiţia aceea”, mãrturiseşte actriţa.  Poate cã acesta a fost motivul pentru care a plecat de acasã, a venit la Bucureşti cu gândul sã dea admitere la Filologie. Cum examenele de la Teatru se dădeau înainte, mama  sa, actriţã la Bulandra, a îndemnat-o sã se ducã şi la teatru. Gest care avea sã-i schimbe întreaga viaţã. A avut profesori minunaţi care i-au insuflat respectul sacru pentru actorie: Ion Finteşteanu, Sanda Manu, Dem Radulescu. Oameni care au şlefuit-o, care i-au insuflat respectul sacru pentru meserie şi pentru public, unicul beneficiar al strãdaniilor actoriceşti.

        Actriţă de o expresivitate deosebitã, care a trecut cu uşurinţã de la comic la tragic, Dorina Lazãr a debutat în 1961 la Teatrul Regional Bucureşti, iar din 1969 a evoluat pe scena Odeonului, al cărui director avea sã devinã  2003. Pe marele ecran a debutat în 1974 în filmul „Păcală” al regizorului Geo Saizescu. Şi dacã acesta a fost începutu, printre cele mai importante filme în care a mai jucat se numără „Angela merge mai departe”, „Liceenii”, „Balanţa” şi „Amen”. În anul 1979 a primit premiul „Leul de bronz” la Festivalul International de Teatru de la Arezzo, pentru spectacolul „Năpasta”, moment de cotiturã în propria sa carierã, dupã cum singurã mãrturiseşte. Dincolo de schimbarea registrului comic în care evoluase pânã atunci, rolul respectiv i-a adus şi o redescoperire de sine, înţelegerea propriilor capacitãţi creatoare.

        Peste 50 de roluri în teatru şi aproximativ tot atâtea în film i-au jalonat cariera încununată de numeroase premii: Cea mai bună actriţă pentru rolurile din „Angela merge mai departe”, acordat de Asociaţia Cineaştilor din România, Maria din „Nu ne naştem toţi la fel” (Asociaţia Oamenilor de Teatru şi Muzicienilor din România, 1986), Ea din „Frumos e în septembrie la Veneţia” (Festivalul de film „Henri Langlois” de la Tours, Franţa), Grete din „Şefele”; Premiul pentru întreaga activitate la gala UNITER (2008) şi la TIFF (2010). A fost distinsă cu Ordinul „Serviciu Credincios” în grad de Cavaler (2000). Şi premiile sale nu se limiteazã la cele enumerate.

      Astãzi, joacã în continuare şi dirijeazã cu mânã sigurã destinul Teatrului Odeon, oferind totodatã o şansã de exprimare tinerilor actori şi creatori de teatru. Nu este puţin lucru, am comenta noi, mai ales cã beneficiarul tuturor strãdaniilor sale rãmâne publicul.