Best of Din arhiva TVR!

       Dacã toamna se numãrã bobocii, toamna noi numãrãm emisiunile care au devenit memorabile! Ne-a fost deosebit de greu sã realizãm o selecţie cu cele mai bune momente ale sezonului, pentru cã fiecare emisiune are parfumul ei, chiar dacã vorbim despre teatru, muzicã sau balet.

      Dumneavoastrã, telespectatorii, aţi fost cei care ne-aţi uşurat misiunea de a alege cele mai frumoase emisiuni şi de a le reuni, prin intermediul câtorva fragmente, într-una singurã. Prin intermediul mailurilor dumneavoastrã, al comentariilor pe blog sau pe pagina noastrã de facebook, am reuşit sã stabilim un top al preferinţelor în materie de invitaţi şi teme de discuţie, pe care vi-l vom prezenta, în douã parţi, sâmbãtã, 18 septembrie, de la 15.30 pe TVR 3 în cadrul emisiunii Din arhiva TVR.

      Ne place sã ne amintim, aşa cum numai noi ştim s-o facem, cã timpul trece înapoi prin intermediul imaginilor de arhivã, dar şi al invitaţilor care, prin profesionalismul lor, demonstreazã încã o datã cã noţiunea de valoare nu este perisabilã. Îi veţi revedea alãturi de Irninis Miricioiu pe caţiva dintre invitaţii dragi sufletului nostru: Eva Kiss, Alexandru Repan, Dan Brînzea, Alice Nãstase, Dorel Vişan sau Viorel Cosma, şi veţi reuşi în doar 60 de minute sã treceţi de la muzicã clasicã la cea uşoarã sau lãutareascã, de la teatru la psihologia vieţii.

       Redifuzarea emisiunii va fi sâmbãtã noaptea, 18 septembrie, de la ora 2.25 pe TVR 3, vineri, 24 septembrie, de la ora 19.00 pe TVR 3 şi luni, 20 septembrie de la ora 00.00 pe TVR Internaţional.

In memoriam Ştefan Iordache

      A copilarit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“, într-o familie de oameni simpli, care şi-au dorit ca fii lor să înveţe carte. La 16 ani a dat examen la Medicină, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. După acest eşec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În 1959 a intrat la Institut ultimul şi l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. A debutat în film în 1964 cu rolul titular din filmul „Străinul“. Timp de aproape jumătate de secol a interpretat roluri memorabile în teatru şi film: „Glissando“, peliculă ce a făcut furori în epocă, apoi „Ediţie specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie,  „Cel mai iubit dintre pământeni“, în regia lui Şerban Marinescu. Raman antologice personajele cãrora le-a dat viaţã pe scena: Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcărete, Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu, şi Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit şi Premiul UNITER.

        Îi plăceau oamenii şi viaţa. Şi cârciuma, pentru că, spunea el, la cârciumă se dezleagă limbile şi ies la iveală caracterele. După fiecare rol îşi spunea că e ultimul, dar nu l-a lăsat niciodată sufletul să-l refuze pe următorul. Şi niciodată nu s-a plâns de cât este de grea meseria de actor. Marturisea cu nonsalanta: Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici.”

        Nu avem nevoie de momente speciale pentru a ne reaminti de oameni care au fost, oameni care au lãsat ceva în urmã. Tocmai de aceea, Dorel Vişan, unul dintre prietenii apropiaţi ai marelui actor, a acceptat invitaţia moderatorei Irninis Miricioiu de a depãna amintiri în cadrul emisiunii Din arhiva TVR de sâmbãtã, 28 august, de la 15.30 pe TVR 3, despre un suflet, o personalitate, un actor de neînlocuit: Ştefan Iordache.

Ne mor artistii!

       Nu trece o zi fara sa aud ca, din nefericire, Dumnezeu a mai chemat pe cineva la El. Dar se pare ca in ultima perioada, prefera artistii. Anul trecut, dar si anul acesta, a fost marcat de mai multe disparitii zguduitoare pentru cultura romaneasca: Gheorghe Dinica, Nicu Constantin, Florian Pittis, Jean Constantin, Lucia Muresan, Gruia Stoia si mai nou, Madalina Manole… ca sa nu ii mai punem la socoteala pe Stefan Iordache, Adrian Pintea, Gil Dobrica, Iuliu Merca, Teo Peter si multi altii, prea multi pentru a fi enumerati intr-o rememorare exhaustiva…

      De fiecare data, media se arunca asupra subiectului cu aviditate, zile intregi se tot dezbate subiectul mortii artistului, cum, cand, unde si de ce, se fac transmisii de la fata locului, uneori chiar de la inmormantare (vezi fenomenul OTV), mediatizarea excesiva parand, la prima vedere, un ultim omagiu adresat celui disparut. Suntem bombardati cu informatii care, uneori, nu ne privesc, sporind durerea familiei indoliate si obligandu-ne pe noi, neavizatii, sa ne dam cu parerea. Timp de cateva zile de la tristul eveniment, toate canalele tv, toata presa, toata lumea are un „nou” subiect de discutie. Sau de barfa.

     Din pacate, ne aducem aminte de artistii nostri, abia dupa ce nu mai sunt. Abia dupa ce si-au incheiat o viata, arzand in fata publicului, pe scena, in lumina reflectoarelor, daruindu-ne noua tot ce aveau ei mai bun. Emotia, trairea, o parte din sufletul lor. Iar noi,  in loc sa ii apreciem atunci cand inca ii avem, cand inca mai  sunt printre noi, respira, traiesc intr-un colt de oras uitat de lume, le asteptam moartea cu infrigurare, ca sa le putem scrie necroloage. Batalia pentru audienta nu se mai da prin lungimea sau scurtimea fustelor domnisoarelor asistente, prin episodul 578 din serialul Elodia, sau prin goana dupa senzational, dupa faptul divers impins la extrem, ci dupa „spectacolul” mortii, trait, aparent, la nivel national.

    Intr-adevar, dreptul la informatie este garantat prin Constitutie, este normal sa aflam ce se intampla in jurul nostru, insa nu mi se pare normal sa fim luati martori la o durere care nu este a noastra. Mai ales ca aceasta mediatizare exagerata a mortii unui artist, nu este nici pe departe un omagiu, ci doar o demitizare a acestuia prin uzanta excesiva. Ca sa nu mai punem la socoteala, ca imediat dupa ce „evenimentul” a fost inlocuit de un altul, straturi groase de uitare se astern peste cei care au disparut.  N-ar fi mai simplu sa ii apreciem atunci cand inca mai sunt printre noi, decat sa le ridicam statui dupa moarte? Sa le oferim un zambet si o vorba buna in semn de recunostinta ca au lasat ceva in urma lor?

    „Cred ca Dumnezeu si-a propus sa isi faca un teatru acolo in cer, ca prea ii ia pe toti marii actori„, spunea Vladimir Gaitan dupa aflarea vestii mortii lui Gheorghe Dinica. Sau mai bine zis, pune in scena un grandios spectacol… Fara sa vreau, m-am dus cu gandul la una dintre cartile lui Jose Saramago, intitulata „Intermitentele mortii”: intr-o tara al carei nume nu este mentionat, se intimpla ceva ce nu s-a mai pomenit de la inceputul lumii: moartea decide sa-si suspende activitatea. De ce? Tocmai pentru ca s-a indragostit… Insa din pacate, la noi, moartea a uitat sa se mai indragosteasca…

Irninis Miricioiu